Ar putea fi Universul doar o proiecție mentală ?

Veti putea fi in contact cu noi,
primind articole despre yoga si tantra,
anunturi despre cursuri și evenimente
pe grupul de Telegram

Yoga Meditatie Tantra cu Leo Radutz
https://t.me/yogaromania

matrix-code-reality-lady-in-redNE DEVINE EVIDENT CĂ UNIVERSUL NU EXISTĂ – DACĂ AVEM PERCEPȚIA ”NEMIȘCĂRII” DIN NOI – ADICĂ DACĂ ”NE TREZIM”.Yoghinii spun DA, UNiversul este o simulare, o perspectivă creată de un supercomputer, dar acest computer nu este unul concret, format din mijloace fizice grosiere ce pot manipula ori memora biții de informație ci este un computer al mentalului colectiv la care se conectează toate ființele din Univers, este un computer ce nu are nevoie pentru a funcționa de o resursă fizică.
Oamenii care s-au întors din morțile clinice au demonstrat că au putut gândi chiar destul de mult fără să aibă nevoie de creier, deci de o bază concretă la nivel fizic. Preocuparea fizicienilor pentru a găsi explicația pentru din ce ince mai evidenta simulare a universului exterior este lăudabilă și interesantă.
Leo Radutz
…………………………………………………………..

Un film devenit deja un clasic al genului SF, The Matrix, ne pune în fața acestei idei tulburătoare: oamenii trăiesc într-o simulare, un proiect de realitate virtuală, creat de mașinării inteligente. Chiar și înainte de lansarea filmului, circula deja o teorie a conspirației conform căreia am trăi într-o astfel de simulare și poate că marele succes al peliculei s-a datorat și faptului că rezona cu această idee – convingere sau temere obsesivă a multor oameni. Dar iată că, mai nou, oamenii de știință au început să-și arate interesul față de acest concept și să pună în discuție posibilitățile de a verifica în ce fel stau lucrurile.

Așadar, întocmai ca Neo, personajul principal al filmului, suntem puși în fața „alternativei celor două pastile”, provocați să ne alegem soarta: vrem să continuăm să trăim ca și până acum, convinși (sau prefăcându-ne convinși) că Universul pe care îl știm reprezintă realitatea, sau vrem să aflăm adevărul despre acest Univers, oricât de zguduitor ar fi acest adevăr? Câțiva oameni de știință au ales să caute adevărul; să încerce să afle dacă trăim sau nu într-o simulare colosală creată de ALŢII…

Realitate sau iluzie?

Un articol recent publicat în Discover, de către Zeeya Merali, o renumită autoare de articole și cărți de popularizare a științei, explorează această idee neliniștitoare: trăim oare în ceva asemănător Matrix-ului?

Mai mulți filosofi, de la antici la contemporani, au explorat această idee, că “realitatea” noastră de fiecare zi ar fi, de fapt, o iluzie. Probabil cel mai ilustru reprezentant contemporan al acestei „școli de gândire”, Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, promovează această viziune zăpăcitoare – că are mai mult sens ideea că am fi (într-un univers creat de ALŢII anume pentru noi, unul dintre multele pe care le pot crea) niște inteligențe artificiale, pe bază de siliciu, trăind iluzia că suntem organisme pe bază de carbon, în adevăratul și singurul Univers. Şi nu e singurul care contemplă, fascinat, ideea că tot ce credem noi că e real și stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligență de nenumărate ori superioară nouă – o inteligență artificială de o putere colosală.

m2

Pe ce se bazează? veți întreba (unii dintre voi, aceia care se îndoiesc în mod cartezian și constructiv; cei deja convinși că realitatea noastră de toate zilele e doar o iluzie creată tehnologic vor avea, desigur, cu totul alte sentimente la auzul veștii că un faimos savant oxfordian le confirmă credința.)

E o ipoteză – năucitoare, într-adevăr, dar numai o ipoteză. Iar ipotezele, oricât de ademenitoare ar fi pentru unele suflete dornice de altceva decât banala și deja plicticoasa realitate a Universului creat din atomi, nu țin loc de fapte.

Aici intră în scenă oamenii care au în “fișa postului” obligația de a verifica ipotezele – oamenii de știință. În cazul în speță, fizicienii. Luați și ei de valul teoriilor despre simularea pe care, în fericita noastră inconștiență, o luăm drept realitate, ei au început să se gândească în ce fel ar putea să verifice cum stă treaba.

Ei, aceasta e întrebarea: cum ar putea verifica un om dinăuntrul simulării existența simulării? (Cum să nu poată? Ce, Neo n-a putut? Iei pastila roșie și  gata…)

Adevărul e undeva acolo… în Cosmos

 Lăsând gluma la o parte, chestiunea chiar îi preocupă pe unii oameni de știință, care nu au întârziat să inițieze studii menite să verifice ipoteza simulării de către mașinării super-inteligente.

Prima încercare serioasă de acest gen datează din anul 2001, inițiatorul ei fiind Seth Lloyd, un specialist în mecanică cuantică de la MIT. El a estimat numărul tuturor “operațiunilor de computer” îndeplinite în Universul nostru de la Big Bang încoace – o cuantificare a tuturor evenimentelor, a tot ce s-a întâmplat de la începuturile Universului, prin eveniment înțelegând orice schimbare, oricât de mică, în materiei și energie, până la cele mai mici componente.

Ar fi posibil, s-a întrebat el, să fie generată o simulare de asemenea amploare și desăvârșire, o iluzie care să imite perfect Universul? Calculele au arătat că pentru a crea o copie virtuală a realității, fidelă până la ultimul atom, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât există în Univers. După cum a spus Lloyd, computerul care să poată face treaba asta ar fi trebuit să fie mai mare decât Universul însuși, iar  timpul ar fi curs mai încet în programul rulat de computer decât în realitate. Deci, n-ar fi plauzibilă o simulare de acest fel, a fost concluzia studiului său.

m3

Dar, câțiva ani mai târziu, alți oameni de știință au venit cu o nouă idee: de ce ar fi nevoie de o copie perfectă a Universului – proababil imposibil de realizat – când ar fi de ajuns și o copie imperfectă, doar suficient de reușită ca să ne păcălească? Iar pentru asta  ar fi de ajuns un computer de putere mult mai mică. În fond, Universul poate fi imitat “pe bucăți” și doar atunci când e nevoie. De pildă, detaliile la scară infinitezimală ori colosală – lumea microscopică ori galaxiile îndepărtate – pot fi create (simulate) doar atunci când cineva se uită după ele, ori la ele. Când nu uităm la ele, pur și simplu ar dispărea, ca să nu irosească degeaba resursele sistemului. Iar noi n-am fi în stare niciodată să ne dăm seama că, de fapt, ele nu-s acolo unde le vedem când le vedem, pentru că, de fiecare dată când ne-am uita la ele, Computerul cel Mare le-ar pune numaidecât acolo, ca să le vedem și să stăm liniștiți. Cum întoarcem privirea în altă parte, cum dispar…

Dar, în 2007,  John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a sugerat o nouă cale de verificare a adevărului despre Univers. El credea că o simulare imperfectă a realității ar avea, inevitabil, niște disfuncționalități observabile. Întocmai ca și un computer obișnuit, Computerul Universului ar avea și el nevoie de “updatări” pentru a merge cum trebuie; pe măsură ce simularea s-ar degrada, am putea observa niște “deraieri” – de exemplu, am putea vedea că elemente pe care le considerăm neschimbate și neschimbătoare, niște constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosită pentru a caracteriza forța interacțiunilor electromagnetice), deviază de la valoarea lor așa-zis “constantă”.

Anul trecut, Silas Beane, specialist în fizică nucleară la Universitatea Washington din Seattle, SUA, a sugerat un alt test pentru verificarea ipotezei simulării. Cei mai mulți fizicieni presupun că spațiul are structură omogenă, uniformă (asta înseamnă că în tot cuprinsul lui acționează același legi și că, privind la scară foarte mare, materia e distribuită uniform prin Univers – este așa-numitului principiu cosmologic) și că se extinde la infinit. Însă cei care au încercat să creeze pe computer modele ale Universului la începuturile lui nu prea reușesc să proiecteze – matematic vorbind – un Univers perfect omogen în care să-și găsească locul atomii, stelele și galaxiile. Așa că simulează spațiul sub forma unei grile, așa cum imaginea aparent omogenă de pe ecranul televizorului este formată din nenumărați pixeli.

Savanții de la Universitatea Washington au calculat că, în modelul computerizat creat de ei, mișcarea particulelor,  deci și energia lor, sunt legate de distanța dintre punctele grilei; cu cât grila e mai fină, cu puncte mai apropiate, cu atât energia particulelor este mai mare.

Asta înseamnă că, dacă Universul nostru e o simulare, vom determina o energie maximă corespunzând celor mai rapide particule. Şi iată că astronomii au observat că așa-numita radiație cosmică, o radiație de natură corpusculară, provenită din galaxii foarte îndepărtate, ajunge întotdeauna pe Terra cu o energie maximă specifică – cca. 1020 electron-volți.

Matrix-5

Așadar, avem un argument în favoarea ideii că totul e o iluzie, o uriașă simulare?

Încă nu. Mai există un efect pe care, teoretic, astronomii l-ar putea observa și care contează foarte mult în stabilirea adevărului: dacă spațiul e continuu, omogen, atunci radiația cosmică nu ar trebui să vină dintr-o direcție anume, ci din toate direcțiile, în mod egal. În schimb, dacă am trăi într-o simulare construită așa cum au construit fizicienii modelul spațiului – o grilă – atunci, spun oamenii de știință, distribuția radiație cosmice n-ar fi egală.

Şi cum este – egală sau ba? Ei bine, nu știm încă. Astronomii mai au nevoie de multe informații asupra radiației cosmice pentru a putea da un răspuns clar.

Şi dacă aflăm că…?

Fizicianul Silas Beane spune că, în ceea ce-l privește, oricare dintre răspunsuri ar fi bun. “N-ar fi nicio diferență în viața mea dacă aș afla că trăim într-o simulare, în loc să cred că Universul a fost creat în momentul Big Bang-ului’’, spune el. Dar, după cât se pare, el își imaginează că ACEIA care au creat simularea sunt mânați doar de dorința de a cunoaște, de a înțelege Cosmosul, fără nicio intenție de a se amesteca în mersul lumii virtuale pe care au creat-o.

Dar dacă – așa cum se întreabă, cu un umor cam întunecat, autoarea articolului -, atotputernicii care au creat simularea pot totuși manipula regulile jocului, de dragul divertismentului (lor), ca și cum totul ar fi un reality show la scara întregului Univers?

Sau dacă – și aici lucrurile devin deja amețitoare – “simulatorii” ar fi ei înșiși simulați, iar cei care le creează simularea ar fi tot simulați, la rândul lor, și tot așa, un număr cine știe cât de mare de simulări, tot atâtea universuri-iluzii, generate unul de altul, fiecare cu alte legi ale fizicii? Şi atunci, spune Silas Beane, ceea ce studiem noi ca legi ale naturii (așa credem noi că sunt) ar fi, de fapt, niște legi artificiale ale unei realități artificiale, legi create de cei care au generat simularea. “Ce gând deprimant!” spune fizicianul.

Dar să nu cădem în depresie înainte de vreme. În cele din urmă, vom ști destul despre radiația cosmică pentru a putea judeca dacă trăim sau suntem trăiți de alții, mai puternici decât noi. Până atunci, avem timp să ne gândim și poate să răspundem la câteva întrebări, dintre care cel puțin două par importante (mai curând în sensul negativ, din păcate, fiindcă reprezintă tocmai genul de întrebări bune să alimenteze neliniștile existențiale care îi bântuie oricum pe oameni – sau ce-om mai fi și noi):

  1. Chiar vrem să știm acel adevăr?
  2. Dacă îl aflăm, CE FACEM?

Sursa: http://www.descopera.ro/

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to Top