Minciuna stă cu regele la masă și adevărul umblă cu capul spart...!

Un articol ce nu este destinat celor ce înțeleg puțin.

O poveste teribilă prin realitatea sa.

Această poveste este povestea noastră, noi suntem regi în regatul nostru interior, ea face parte din existența fiecărui om și, în opinia noastră, este bine să o cunoaștem și să o înțelegem bine, fiindcă :

- până la o anumită trezire spirituală acceptabilă oamenii consideră cu ușurință minciuna drept adevăr, iluzia drept realitate;

- cu cât minciuna este mai gogonată, cu atât mai mult ființele netrezite au tendința să o creadă mai ușor - o lege teribilă a celor netreziți, extrem de dureroasă pentru toți prin consecințe;

- cel care trăiește în minciună sau iluzie nu poate folosi iluzia sau minciuna drept instrument pentru a afla Adevărul și, practic și aparent ar fi condamnat la „somn” toată existența; dar avem noroc, fiindcă Universul nu este mecanic ci este conștient și el reacționează în sensul reducerii entropiei nu in sensul măriri ei, asa cum pare la prima vedere;

o „neregularitate ” în aparentul mecanism universal se va produce la un moment dat pentru a ajuta Căutătorul să se trezească parțial;

atât de dificil si rar e acest lucru încât dacă simțim că am găsit o Cale ce poate oferi Trezirea, e bine să o folosim la maximum si să o verificăm până la capăt și in permanență;

- adevărul este repudiat de omul netrezit spiritual,

la fel ca si prima reacție a cuiva atunci când cineva incearcă să îl trezească din somn:

nu este exclus ca Trezitorul să primească si câteva palme iar dacă cel care dormea nu se trezeste în cele din urmă, totusi, violența sa poate fi oricât de mare în somnul inconștient pe care îl trăiește;

la fel ca un salvamar, Trezitorul trebuie să aibă grijă de securitatea sa pentru că regretele ulterioare ale celui ce se îneaca sunt inutile dacă Trezitorul nu se apără de tendințele sale inconștiente și, pentru moment, egoiste.

Ce e de făcut:

- să fim atenți la ceea ce ne oferă viața pentru a fructifica sansele spirituale,

- să fim smeriți din conștiența faptului că putem usor lua minciuna drept adevăr, iluzia drept realitate,

- să apreciem Adevărul la maximum și să îi dăm un rol central în viața noastră, să îl cultivăm din răsputeri

- să punem Calea spirituală pe primul loc și fiindcă toate celelalte ni se vor oferi pe deasupra,

- să folosim șansa de a găsi o persoana sau mai multe care (cel puțin) ne par ca ar fi trezite și să folosim puterea Grupului Spiritual care poate ajuta enorm,

- în plus, de obicei căile spirituale autentice oferau fie mult Adevăr și puțină Putere interioară, fie multă Putere și puțin Adevăr; Abheda Yoga este o minunată șansă și fiindcă ne poate ajuta să obținem si Adevăr și Putere sau intensitate... și aceasta este rarisim și valoros.

Leo Radutz

Iată legendara poezie:

„1907”

„1907”

„Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

„Ce țară fericită, maiestate!...
”
Se lăfăiește gureșa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,
De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,
Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul...
Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,
Izvoarele vieții se desfundă;
De pretutindeni bogății inundă;
și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.
E-o veselie ș-un belșug în țară,
Că vin și guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, și râde firea.
Tu-mparți norocul numai cu privirea.
Încai țăranii zburdă pe la sate!...”

și-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare
.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,
și...
Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:
„O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotștiutorul
și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
și
gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră...”

și totuși, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac și monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu brațele pe piept încrucișate,
Răspică vorba: țara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poți vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale
Să știi și-n țara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,
Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,
Tot ce pe vulg și pe copii înșală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii
Înalță imnuri proslăvirii tale
și fac să n-auzi cântecul de jale
Cu care-și adorm foamea prășitorii
.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!
Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins
Minciuna
Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă și-ți arată
Sclipiri și flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

și ce speranțe se puneau în tine,
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,
Cu pâine și cu sare!... Osanale!
Mântuitorul lui credea că-i vine.

Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
și ce credință trist-o să-i rămână;
Că n-ai putut spre el întinde-o mână,
Din greaua platoș-a trufiei tale!”
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,
Că Adevărul a fost dat afară
și
slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Firește, de la sine se-nțelege.„