<>Există situații în care un om este torturat, are o boală incurabilă ce generează suferință ori este operat pe viu, fără anestezie, din motive obiective. Putem menționa aici chiar și situația unei femei aflată în travaliul nașterii sau situația unei persoane căreia energia fundamentală Kundalini s-a trezit.
Toate aceste exemple sunt situtații ce pot fi caracterizate de o suferință atroce
.
Ce poate face un om pentru ca suferința să fie mai ușor sau foarte ușor de suportat?
Cu siguranță soluția nu este să țipăm sau să exteriorizăm această suferință (așa cum în mod greșit sunt sfătuite femeile atunci când nasc).
Cine este atent poate remarca ușor că a țipa în timpul unei intense suferințe nu ușurează, de fapt, acea suferință. O poate, chiar, intensifica.
Uneori apare o aparentă scădere a suferinței datorită concentrării asupra acțiunii de a țipa, care scade focalizarea asupra durerii și, deci, perceperea ei.
O metodă este, deci, să fim atenți la cu totul altceva.
Psihicul uman funcționează pe un principiu interesant:
atunci când atenția se fixează asupra unui obiect, acel obiect de vine ”mai mare” în conștiința nostră. Indiferent de obiect.
Acest principiu, care este o cheie de operare în multe domenii, are o anumită eficiență în această situație, dar una limitată.
În cele din urmă suferința respectivă ” ne atrage atenția”, datorită legăturii care există între Sine, corpul bioenergetic și corpul fizic, care nu dispare decât în cazul morții sau a anesteziei.
Există însă o excepție. Atunci când acest altceva decât durerea la care ne concentrăm este propriul nostru Sine.
Adevărata soluție este să ” ne retragem” în Inima noastră spirituală (procedeu care este cunoscut și cultivat pe Calea Inimii), ceea ce ne va permite să trăim stări oricât de intense, fie ele neplăcute sau pălăcute, fără a fi ”cutremurați” de ele,fără a fi indiferenți, ci doar fără a ne mai identifica cu ele, percepându-le ca un martor detașat.
Astfel, oricât de mare ar fi intensitatea unei trăiri (chiar și dacă este vorba de o trăire de plăcere copleșitoare, cum întâlnim în cadrul trezirii lui Kundalini), centrarea în Inimă permite să ne aflăm într-o oază de liniște, exact ca în ochiul unui uragan.
Intensitatea trăirii (fie că este durere sau plăcere) poate, atunci, crește la infinit, fără a ne afecta absolut deloc (cu condiția de a putea accesa o stare de centrare în Sine foarte bună).
Un exemplu ar trebui să fie edificator.
Atunci când un lucrător chiar neinițiat în metodele Căii Inimii – își lovește din greșeală, degetele cu ciocanul, există patru tipuri de reacții:
– acesta strigă puternic sau vorbește necontrolat, se zbate sau face gesturi pe care chiar, le poate regreta apoi
– bate cuie mai departe, concentrându-se la ceea ce face, căutând să ignore durerea.
– se interiorizează brusc și trăiește în tăcere durerea, retrăgându-se mai mult sau mai puțin ”în Sine”
– apelează la ajutorul divin, dacă ceea ce a urmărit să facă deja din toate puterile nu are o eficiență suficientă și este copleșit.
Doar ultimele soluții sunt reale și funcționează cu adevărat.
Remarcați, deci, că ultima soluție este să apelăm ajutorul divin, dacă nu am reușit să realizăm cu toată priceperea noastră, un efect suficient de bun.
De ce să nu apelăm la ajutorul divin de la început?
Putem face acest lucru – este chiar recomandat, dar, oricum, suntem datori să facem, conform puterilor noastre omenești limitate, tot ce ne stă în putință și să lăsăm lui Dumnezeu să acționeze atunci unde și când crede de cuviință.
”Ceea ce nu este suficient de puternic să te distrugă, te face mai puternic!”
Oare ce se petrece cu un om supus unei suferințe atroce, dacă acesta poate să reziste într-o astfel de situație și nu se prăbușește interior sau nu moare?
Ei bine, acest lucru este foarte interesant, deoarece toate trăirile unui om sau, altfel spus, toate energiile cu care acesta se confruntă provin de la aceeși sursă – Sinele suprem Individual Atman sau Eu-l nostru esențial, scânteia divină din om.
E simplu, de înteles aceasta gândindu-ne că, de exemplu, ” frumusețea e în ochii (de fapt în Inima și apoi în mintea) privitorului”. La fel și ”urâțenia”.
Dacă intensitatea unei trăiri crește foarte mult, la capătul ei se află tot sufletul, tot Sinele celui care trăiește aceasta.
Practic, iată o cale, doar aparent simplă, de Revelare a Sinelui, adică de obținere a realizării spirituale supreme a unui om.
Este cunoscut în mitologia indiană cazul unui demon care l-a urât pe Dumneze atât de intens și atât de mult timp încât, în cele din urmă, a devenit una cu Dumnezeu (ceea ce își doreau toate ființele care trăiau în iubirea de Dumnezeu).
Calea aceasta este doar aparent simplă fiindcă pentru aceasta este necesar să ne putem menținem în contact cu acea trăire ”fără a ne pierde cumpătul”, fără ca aceasta să scadă și fără ca propria noastră structură interioară să sufere distrugeri.
Aceasta nu este posibil a se realiza decât pe durate scurte de timp fără interiorizare și centrare în Inimă.
Un om supus torturii ar trebui să devină un om complet eliberat spiritual, dar în practică nu se petrece așa. Astfel, fie acel om leșină, fie intră într-o stare mentală necontrolată și haotică (adică înnebunește), fie trupul este foarte afectat destul de repede astfel încât nu mai e posibilă viețuirea în el.
Oricum, nu poate fi o cale, deoarece în exemplu cu demonul am menționat că acesta a cultivat ura sa pentru Dumnezeu și a intensificat-o la un nivel enorm și permanent și astfel a ajuns în situația pe care nu o bănuia la început – a devenit una cu obiectul urei sale aberante.
<>Dacă un adept al satanismului sau un om fără discernământ spiritual ar putea spune că aceasta ar putea fi o cale spirituală, le transmitem că pentru a avea succes ar trebui să dezvolte metode de amplificare a urii la intensități macrocosmice, ceea ce ar fi un mod absolut penibil de a-ți petrece viața. În plus, aceste aspecte sunt doar teoretice, dar dacă cel în cauză, care ar dori să facă un astfel de experiment aberant, nu reușește să ajungă la capăt (ceea ce este aproape sigur), va rămâne doar cu consecințele karmice ale unui astfel de gest prostesc.
Cu alte cuvinte, va primi înapoi din partea Universului aceeași ură (conform legii divine a Acțiunii și Reacțiunii), ceea ce nu îl va ajuta să aibă o concentrare mai bună și o stare mai plăcută sau de fericire absolut deloc.
În plus, lumina și fericirea nonduală a Sinelui poate fi întrezărită în Frumusețe, în Bunătate, în Curaj, în Înțelepciune, dar dacă cel în cauză va trăi doar ură, nu va avea parte decât de o existență penibilă și marcată de o cădere puternică în iluzie.
Oricare ar fi situația, cea mai bună soluție în cazul trăirii unei stări foarte intense, fie ea plăcută sau neplăcută este raportarea la Sine, centrarea în Inima spirituală, care va permite trăirea calmă, suverană, neafectată de polaritatea plăcut-neplăcut a oricărei stări și a oricărei intensități și apelarea Grației Divine sau Ajutorului Divin gratuit, ce este oferit de Dumnezeu fără a fi, neapărat, plătit sau echivalat cu ceva.
Iată, astfel, o soluție practică înțeleaptă și eficientă oferită de perspectiva nondualistă a Căii Inimii.
Ea are o mare eficiență, dar numai dacă practicăm și avem abilitatea esențială pentru orice ființă de a accesa spațiul Inimii subtile.
Pe maestru îl face exercițiul!
<>Leo Radutz
Societatea Academică AdAnima
București, octombrie 2010
