Un joc periculos – poveste despre iluminare

Odată, un tânăr provenind dintr-o familie aristocratică foarte bogată a venit la un maestru Zen. Avea totul, își putea îndeplini orice dorință; avea bani suficienți, nu avea nicio problemă. Dar se săturase de tot – se săturase de sex, se săturase de femei, se săturase de vin. A venit la acel maestru Zen și i-a spus:

– M-am săturat de lume. Există vreo cale să mă transform? Există vreun mod să mă cunosc pe mine însumi, să aflu cine sunt? Dar înainte să-mi răspunzi la întrebare, lasă-mă pe mine să-ți spun ceva. Să-ți spun ceva despre mine. Eu sunt din fire nehotărât și nu pot face nimic prea mult timp, așa că dacă îmi vei da vreo tehnică de meditație, dacă mă vei pune să meditez, să știi că voi medita câteva zile, după care voi începe să trag chiulul, pentru că știu că nu mă așteaptă nimic în această lume, decât nefericirea și moartea. Așa sunt eu, nu sunt statornic în nimic, prin urmare, înainte să-mi dai vreun sfat, ține cont de lucrul acesta.

Maestrul i-a spus:

– Va fi foarte dificil dacă nu ești din fire statornic, pentru că va trebui un efort susținut ca să repari ce ai stricat în trecut. Trebuie să te întorci în timp, să realizezi o regresie. Să revii în momentul în care te-ai născut, când erai crud și plin de prospețime. Acea prospețime trebuie recâștigată. Ea nu se află undeva înainte, ci înapoi, de aceea trebuie să te întorci la vârsta copilăriei, să redevii copil. Dar dacă zici că nu poți face nimic mai mult de câteva zile, după care încerci să scapi, va fi dificil. Totuși aș vrea să-ți pun o întrebare: ai fost vreodată interesat de ceva atât de profund încât să simți că te absoarbe complet?

Tânărul a stat și s-a gândit și apoi a răspuns:

– Da, de șah. Am fost mereu foarte interesat de jocul de șah. Îmi place șahul foarte mult și cred că acesta este singurul lucru care m-ar putea salva. Tot restul m-a plictisit și am renunțat la multe, numai șahul a rămas. Îmi petrec timpul cu el.

Maestrul a spus:
– Atunci cred că se poate face ceva. Așteaptă puțin.
A chemat la el un servitor și i-a spus să-l aducă pe un călugăr care meditase timp de doisprezece ani la mănăstire și să-i spună acelui călugăr să ia cu el o tablă de șah.

Călugărul a venit, a adus tabla de șah – știuse cândva puțin șah, dar dacă timp de doisprezece ani meditase într-o cămăruță, uitase și de lume, și de șah și de tot.

Maestrul i-a spus:

– Ascultă, călugăre! Vei juca un joc foarte periculos. Dacă tânărul acesta câștigă, uite aici sabia, cu ea îți voi tăia capul. Nu vreau ca un călugăr meditativ – care a meditat timp de doisprezece ani – să fie învins de un tânăr oarecare. Însă îți promit că dacă vei muri de mâna mea vei fi bogat în cele mai înalte ceruri. Nu-ți face probleme.

Tânărul nu se simțea prea în largul lui. Maestrul s-a întors către el și i-a spus:

– Ai zis că te poți lăsa absorbit total în jocul de șah. Uite, ai acum ocazia să fii absorbit total, nu de alta, dar este o chestiune de viață și de moarte. Dacă ești învins, îți voi tăia capul, dar ține cont, ție nu-ți pot promite raiul, ca acestui călugăr. Cu el este în regulă, va ajunge acolo oricum, însă ție nu pot să-ți fac o asemenea promisiune. Dacă vei muri, vei ajunge în al șaptelea iad.

În primul moment, tânărul a încercat să se eschiveze. Era un joc mult prea periculos, iar el nu venise la maestru pentru asta. Însă, să fugă, era rușinos. Era samurai, fiu de luptător. Fuga din fața morții nu era în sângele lui. A fost de acord.

A început jocul. Tânărul tremura ca frunza în vânt. Tot corpul îi tremura. A început să transpire. O transpirație rece i-a acoperit corpul, din creștet până-n tălpi. Era o chestiune de viață și de moarte, așa că mintea i s-a oprit – ori de câte ori ne confruntăm cu urgența maximă, procesele gândirii încetează; consumul de energie este atât de mare, încât corpul nu-și mai permite să-și irosească resurele pe activitatea mentală. Gândirea este o îndeletnicire pentru timpul liber. Când nu are nicio problemă reală, omul se poate gândi, dar când apare urgența și nu mai este timp pentru minte, atunci procesele gândirii se opresc. În asemenea cazuri trebuie acționat imediat.

Moartea se apropia cu fiecare moment. Călugărul juca foarte senin și calm, în timp ce tânărul se gândea: „Moartea este sigură!” Dar imediat ce gândurile au dispărut, a fost total absorbit de joc. Când gândurile au dispărut, a uitat de moartea iminentă – fiindcă și gândul la moarte tot un gând era. A uitat de moarte, a uitat de viață, a devenit o parte a jocului, total absorbit.

Treptat, mintea a dispărut cu totul și a început să joace foarte bine. Nu mai jucase așa niciodată. La început, călugărul juca mai bine decât el și părea că o să câștige, dar din momentul în care tânărul s-a lăsat absorbit de joc, a făcut niște mișcări foarte bune și călugărul pierdea. Nu mai exista nimic în afara momentului prezent.

Toate problemele au dispărut, corpul a încetat să-i mai tremure, transpirația s-a evaporat. Se simțea ușor ca un fulg, imponderabil. Faptul că transpirase abundent la început fusese chiar de ajutor, fiindcă mai pierduse din greutate. Simțea că zbura. Mintea dispăruse, percepția devenise clară, absolut clară, și putea vedea cinci mișcări înainte. Nu mai jucase atât de bine niciodată. Jocul adversarului său era din ce în ce mai slab, era o chestiune de minute să îl învingă. Victoria lui era sigură.

Apoi, deodată, când privirea lui era clară, limpede ca o oglindă curată, și percepția profundă, l-a văzut pe călugăr. Era atât de inocent. Meditase doisprezece ani – devenise ca o floare. După doisprezece ani de austeritate, puritatea lui era absolută. Nu avea nicio dorință, niciun gând, niciun scop, nu mai exista nicio țintă de atins pentru el. Era atât de inocent cât poate o ființă omenească să fie, mai inocent ca un copil. Fața lui era atât de frumoasă, atât de limpede, ochii albaștri, senini ca cerul… Tânărul s-a simțit inundat de compasiune pentru omul din fața sa – nu mai era mult și acelui om urma să i se taie capul. În momentul în care a apărut compasiunea, în ființa tânărului s-au deschis uși neștiute și inima i s-a umplut de o simțire nouă, copleșitoare, necunoscută lui până atunci. Era beatitudinea. Asupra ființei sale interioare a început să plouă cu flori. Se simțea copleșit de beatitudine… Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea stare, o asemenea binecuvântare.

A început să facă greșeli intenționate, gândindu-se: „Dacă eu sunt ucis, nu e nicio pierdere. Nu sunt vrednic de nimic. Dar dacă acest om este ucis, se pierde ceva atât de frumos! Eu sunt doar o existență inutilă…” Tânărul a tot făcut greșeli, astfel încât călugărul a câștigat. Atunci maestrul a răsturnat tabla de șah și a început să râdă.

– Nu a pierdut nimeni acest joc. Ați câștigat amândoi.

Călugărul era deja în rai, atinsese realizarea spirituală, prin urmare nu mai era nevoie ca un maestru să-i taie capul. Nu avusese nicio problemă când acesta spusese: „Îți voi tăia capul.” Nu apăruse nici măcar un singur gând în mintea lui, nu se clintise nimic în el. Nu i se păruse că era o chestiune de alegere – când maestrul spune ceva, așa trebuie să fie. A consimțit la spusele maestrului din toată inima. De aceea el nici nu tremurase, nici nu transpirase. Urma să joace șah; moartea nu era nici pe departe o problemă.

Maestrul i-a spus tânărului:

– Ai câștigat, iar victoria ta este mai mare decât a acestui călugăr. Îți voi oferi inițierea. Poți să rămâi aici și în curând vei atinge iluminarea.

Tânărul realizase cele două aspecte de bază: meditația și compasiunea. Buddha le numește pragya, meditația, și karuna, compasiunea.

El a spus:

– Te rog să îmi explici ce s-a întâmplat. Mă simt transformat. Nu mai sunt omul care a venit aici acum câteva ore. Omul acela a murit. Ceva s-a petrecut – ai făcut un miracol.

Maestrul i-a răspuns:

– Din cauză că moartea era iminentă, nu ai mai putut să gândești. Procesele mentale s-au oprit. Moartea era atât de aproape încât gândirea devenise imposibilă. Între tine și moarte rămăsese un spațiu atât de îngust, încât gândurile nu mai aveau loc să se miște. Nu mai era spațiu, mintea s-a oprit. Atunci a apărut spontan meditația. Dar asta nu ar fi fost de ajuns, fiindcă meditația care apare din cauza unei urgențe nu rezistă, se pierde. Când urgența dispare, dispare și meditația. Deci nu aș fi putut să răstorn tabla în momentul acela, a trebuit să aștept.

Când apare starea de meditație, indiferent din ce cauză, îi urmează compasiunea. Compasiunea este o înflorire a meditației. Dacă nu apare compasiunea, înseamnă că din- tr-un motiv sau altul, meditația este greșită.

Maestrul a continuat:

– Apoi m-am uitat la tine. Erai inundat de beatitudine, aveai ochii unuia care a atins starea de buddha. L-ai privit pe călugăr și ai simțit că este mai bine să te sacrifici tu decât să-l lași pe el să moară, căci el este mai de preț decât tine.

Aceasta este compasiunea autentică: atunci când celălalt devine mai prețios decât tine. Aceasta este iubirea: când te poți sacrifica pentru un alt om. Când tu devii mijlocul și celălalt scopul – aceasta este iubirea. Dacă tu ești finalitatea și celălalt este folosit ca mijloc de a o atinge, atunci e doar dorință. Dorința este întotdeauna plină de cruzime, în timp ce iubirea este întotdeauna plină de compasiune.

– Apoi am văzut în ochii tăi cum se naște compasiunea, a spus maestrul, și am observat că făceai greșeli intenționate ca să pierzi, să fii tu ucis și călugărul salvat. În acel moment am răsturnat tabla de șah. Câștigaseși. Poți să rămâi acum aici. Te-am învățat și meditația, și compasiunea. Urmează aceste direcții și permite-le să se manifeste spontan în tine – nu ca răspuns al unor situații, nu ca soluție de urgență, ci sub forma unei calități a ființei tale.

(din „O pasăre in zbor” de Osho)