„Note asupra isihasmului” de Jean-Yves Leloup

Atunci când un tânăr filosof a ajuns la Muntele Athos,

el citise deja numeroase tratate de spiritualitate ortodoxă și cunoștea, se poate spune chiar foarte bine,

“Mica filocalie a rugăciunii inimii și “Povestirile pelerinului rus”.
Mai mult decât atât, el fusese sedus de toate acestea, dar încă nu era convins.

O liturghie profund emoționantă la care a asistat i-a inspirat spontan dorința de a petrece câteva zile pe Muntele Athos,

cu ocazia unei vacanțe în Grecia, pentru a afla noi amănunte despre taina rugăciunii inimii

și despre metoda ascultării interioare ale isihaștilor,

acești oameni complet retrași din lume și tăcuți care se află

în căutarea lui „Isihya” sau pacea profundă interioară,

care ni-l revelează pe Dumnezeu.

Pentru a înțelege cât mai bine cele ce urmează vă vom povesti, cu toate detaliile necesare,

întâlnirea acestui tânăr filosof cu Părintele Serafim,

care trăia singur într-un schit din apropiere de Sf. Pantelimon, pe Muntele Athos.
Ne vom mulțumi de asemeni să menționăm că tânărul nostru filosof

era în acel moment puțin dezamăgit, negăsindu-i aproape deloc pe călugării de pe Muntele Athos „la înălțimea” cărților sale.

Nu este lipsit de importanță să mai adăugăm că,

deși el citise destul de multe cărți despre meditația creștină și despre rugăciune,

el nu se rugase niciodată cu adevărat și nici nu practicase vreo formă anume de meditație.
Tocmai de aceea, dorința sa cea mai mare

– cu ocazia acestei călătorii pe Muntele Athos –

nu era un discurs în plus asupra rugăciunii și meditației,

ci o inițiere vie și adevărată,

care să-i permită să le înțeleagă cât mai bine,

chiar „din interior”, prin experiență personală și directă.

Părintele Serafim, care era un anahoret isihast,

avea o reputație bizară în rândul călugărilor din anturajul său.

Unii îl acuzau adeseori că levitează spontan, iar alții susțineau despre el că obișnuiește să țipe,

ceilalți îl considerau un banal țăran incult, care face crize de isterie,

dar cu toate acestea mulți oameni îl venerau ca pe un adevărat stareț

inspirat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu,

care era capabil să dea cele mai înțelepte povețe.

În plus, Părintele Serafim era în stare să citească precum într-o carte deschisă în sufletele oamenilor care veneau în preajma sa.

Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia acesta trăiau surpriza neplăcută (pentru mulți dintre ei) de a fi examinați până în străfundurile sufletului, în maniera cea mai „indecentă” de către Părintele Serafim: timp de cinci minute care pentru unii păreau interminabile, acesta îi examina cu o stranie atenție sfredelitoare, din cap până-n picioare, fără a le adresa cu acea ocazie nici un cuvânt.
Cei care rezistau calmi, fără să o ia la fugă, acestui examen, puteau în final să asculte diagnosticul sever al radiografiei sale spirituale: „În dvs., după cum am putut să-mi dau seama, El a coborât mai jos de bărbie. „De dvs. ce să mai vorbim, El nici nu a intrat.” „O! Ce minune! Este uluitor…În dvs. văd că El deja a coborât până la genunchi!”

În toate aceste situații, Părintele Serafim vorbea bineînțeles despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și despre nivelul mai mult sau mai puțin profund în care El (Duhul Sfânt) atinge zona capului, dar nu încă pe cea a inimii sau a abdomenului… Criteriul său esențial de a-i evalua pe oameni era totdeauna gradul de încarnare (cuprindere completă a anumitor părți ale corpului fizic și a ființei) a Duhului Sfânt în omul ce se afla atunci în fața sa. Omul perfect (sau cu alte cuvinte transfigurat în întregime de Duhul Sfânt) era pentru el doar acela al cărui corp era locuit în întregime, din cap până în picioare, de prezența dumnezeiască a Duhului Sfânt. „Nu am văzut până acum acest miracol dumnezeiesc decât la un singur om, spunea el, și anume la starețul Siluan. Acesta era într-adevăr în totalitate un om al lui Dumnezeu, plin deopotrivă de măreție și de o mare umilință”.

Tânărul nostru filosof nu se afla deloc în acest stadiu înalt și în cazul lui Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se oprise în capul lui „la nivelul bărbii”. Când el i-a cerut părintelui Serafim să-i vorbească despre taina rugăciunii inimii și despre ascultarea interioară isihastă, părintele Serafim aproape că a început să țipe. Tânărul nostru nu s-a lăsat însă deloc și nu s-a descurajat în respectiva situație.

Ulterior la insistențele sale pline de umilință, părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugăciunii inimii, trebuie mai întâi să înveți să meditezi întocmai ca un munte”, și după aceea cu un gest larg el i-a arătat un pisc înalt din apropiere. „Întreabă-l pe el începând de astăzi cum se roagă. Apoi când vei știi cu adevărat revino la mine”.

2. A medita adânc precum muntele

Astfel începe pentru tânărul nostru filosof o autentică inițiere în metoda ascultării interioare isihaste. Pentru el era acum destul de evident că prima indicație care îi fusese dat se referea la o cât mai mare stabilitate. Respectivul sfat nu era deci de ordin spiritual, ci fizic: cum să te așezi cât mai stabil.

A sta cu adevărat într-o poziție la fel de stabilă și de fermă precum un munte înseamnă printre altele să „crești în greutate”, sau cu alte cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc și perfect încât să simți pur și simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filosof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemișcat, stând tocmai ca o piatră cu picioarele încrucișate și cu bazinul puțin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate).

Într-o dimineață, practicând plin de fervoare el a înțeles spontan ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el și-a simțit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese niște rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noțiunea timpului a căpătat atunci pentru el valențe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că și în realitate munții au un alt timp și un ritm numai al lor. A sta complet nemișcat și tăcut întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în fața ta.

Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditație: înainte de toate el trebuie să știe că are mereu eternitatea atât în față, cât și în spate și chiar în interiorul său. Înainte de a construi o biserică se știe că era totdeauna necesară o piatră, iar pe această piatră (sau cu alte cuvinte, pe soliditatea imperturbabilă a rocii) putea Dumnezeu să-și clădească biserica și să facă din corpul uman templul său. Astfel înțelegea părintele Serafim sensul tainic al cuvintelor evanghelice: „tu ești o piatră și pe această piatră îmi voi construi eu biserica mea”.

Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă „fără să facă absolut nimic”. Trebuia astfel să reînvețe să existe, să existe pur și simplu, fără nici un scop, fără nici un motiv fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte, înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenței Ultime, a Existenței în Sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învață că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditația lui.
Plin de dragoste părintele Serafim îl vizita în fiecare zi pe tânărul nostru filosof, împărțind cu el câteva roșii și câteva măsline. În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniștit. Muntele din fața sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înțelegea acum altfel – într-un mod de nedescris în cuvinte – timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult și acestea se derulau în fața lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut și liniștit ca un sol dur și arid, sau uneori, se simțea cu toată ființa precum un teren fertil care așteaptă să fie cultivat.
Meditând nemișcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăța acum să „vadă” fără să judece, și chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruiește în egală măsură tuturor acelora care îl colindă „dreptul la existență”.
Într-o zi, spre uimirea sa, niște pelerini l-au confundat cu un călugăr și, profund impresionați de liniștea lui interioară, i-au cerut binecuvântarea. El nu a răspuns, rămânând imperturbabil ca o rocă. Aflând despre aceasta, Părintele Serafim a venit în grabă și a început să-l lovească pe tot corpul. Tânărul nostru filosof rămase nemișcat sub ploaia de lovituri și la un moment dat începu doar să geamă.
„Aha! Am crezut că ai devenit la fel de stupid ca și o piatră de pe drum. Meditația isihastă se bazează pe stabilitate, pe neclintire, dar să știi că ea nu trebuie să te modifice într-un buștean uscat, ci într-o ființă profund simțitoare și cu adevărat vie”. El îl luă apoi pe tânăr de un braț și îl conduse în grădină unde, printre buruieni, se puteau zări câteva flori.
„De acum înainte, nu mai trebuie să meditezi precum un munte steril. Învață începând de astăzi să meditezi întocmai ca un mac roșu, dar totuși ia aminte și nu uita tot ceea ce te-a învățat muntele…”

3. A medita precum un mac roșu

Astfel, din acea zi tânărul nostru începu să învețe să înflorească… Meditația înseamnă înainte de toate o poziție cât mai stabilă, iar pe el tocmai aceasta îl învățase muntele. Dar ea înseamnă totodată și o „orientare”, iar acesta urma acum să învețe de la mac: să se rotească ciclic spre soare, de la întuneric spre lumină. Mai mult decât atât acum trebuia ca toată „seva” ființei sale să fie transmutată în energie și apoi, cu ajutorul ei, să aspire la acest lucru.

Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr îl făcea uneori să roșească precum un mac. Era ca și cum „minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri deschise, însoțită de un surâs și așteptând de la el un anumit parfum… A mai învățat acum că, pentru a se putea orienta mai bine, macul avea totdeauna tija dreaptă, de aceea și el a început să-și îndrepte coloana vertebrală.
La început nu înțelegea prea bine cum stau în realitate lucrurile, căci mai citise în anumite cărți de filocalie că, dimpotrivă, coloana călugărului trebuie să fie ușor curbată, chiar și cu prețul unui efort dureros, pentru că astfel privirea sa să poată fi orientată cu ușurință către inimă. Pentru a se lămuri el i-a cerut explicații Părintelui Serafim. Acesta l-a privit atunci cu maliție: „A, să știi că acest sfat era mai demult valabil pentru voinicii de altădată. Ei erau cam prea plini de energie, și trebuia să li se reamintească de umilință și de nimicnicia propriei lor condiții umane. Astfel stând lucrurile, dacă ei se înclinau ușor în timpul meditației, asta nu le făcea nici un rău…În ceea ce te privește însă, tu ai mai degrabă nevoie de energie; de aceea, în timpul meditației redresează-te, fii vigilent, îndreaptă-ți cât mai bine coloana și înalță-ți privirea spre lumina lui Dumnezeu, pe care o poți vedea în creștetul capului, dar ia aminte și fă aceasta fără orgoliu. De altfel, dacă vei observa cu multă atenție macul, vei remarca tu singur nu numai verticalitatea tijei sale, ci și o anumită suplețe care îi permite să se încline cu ușurință în fața vântului; fiindcă el este totodată atât de umil…
Tu trebuie să-ți dai seama în adâncul ființei tale că într-adevăr, învățătura tainică a macului constă atât în fragilitatea sa, cât și în efemeritatea sa. Tânărul care acum ești trebuie astfel să învețe nu doar să înflorească, ci să se și veștejească. Meditând la cele spuse de părintele Serafim, tânărul nostru filosof înțelese mai bine cuvintele profetului „orice corp de carne este pentru Dumnezeu precum iarba, iar delicatețea sa este precum cea a florilor de câmp, căci până la urmă vine vremea când iarba se usucă, florile se ofilesc, atunci când vântul Domnului suflă peste ele; dar dincolo de toate acestea, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pe pentru totdeauna…Toate popoarele pământului sunt pentru Dumnezeu ca o picătură de apă din vatră, ca praful fin pe o balanță…El îi face fără însemnătate în perspectiva eternității pe toți judecătorii pământului. De-abia sunt sădiți, de-abia sunt semănați, de-abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ, și El (Dumnezeu) suflă peste ei de îi usucă și apoi un vârtej îi ia ca pe niște paie.” (Isaia, 40-7, 8, 15, 23, 24).

Muntele îi dăruise tânărului nostru filosof simțul eternității, iar după aceea macul l-a învățat să realizeze fragilitatea lucrurilor efemere, care sunt supuse timpului. A medita înseamnă printre altele să cunoști oricând Eternul în Clipa efemeră. Înseamnă de asemenea că este necesar să înflorești complet atunci când îți este dat să înflorești, să iubești din plin atunci când îți este dat să iubești, fără a accepta niciodată nimic în schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă Dumnezeu ce am mai putea oare primi, și de la cine? Să ne gândim adânc de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?
Tânărul nostru filosof a învățat astfel să mediteze profund fără să urmărească un scop anume sau un profit, el a realizat totodată că trebuie să mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternă a lui Dumnezeu. „Iubirea este propria sa recompensă”, spunea Sf. Bernard. „Floarea înflorește pentru că înflorește”, spunea cândva Angelus Silesius.
„Muntele este de fapt cel care înflorește în mac, gândea acum tânărul nostru filosof. Întregul univers meditează acum în mine. Fie ca el să roșească de bucurie în această clipă privilegiată care este viața mea”. Acest gând era totuși prea mult pentru el. Tocmai de aceea părintele Serafim a fost din nou nevoit să-l ia și să-l scuture puțin, după care l-a luat din nou de braț și l-a condus acum pe un drum abrupt până la țărmul mării, într-un mic golfuleț izolat și i-a spus: „Încetează să mai rumegi precum o vacă frăgezimea unui mac… Ia aminte că trebuie să capeți acum o inimă marină. Învață să meditezi precum oceanul”.

4. A medita precum oceanul

Tânărul nostru s-a apropiat atunci cu noua stare pe care o avea de mare. Gândind retrospectiv și-a dat seama că avea acum o poziție stabilă și coloana dreaptă. Oare ce îi mai lipsea? Ce putea să îl învețe pe el ciclonul valurilor? Curând, a remarcat că vântul se intensifică. Fluxul și refluxul mării au devenit atunci mai puternice, iar aceasta a trezit în el dorul de ocean. Trebuie că nu întâmplător îl sfătuise bătrânul călugăr să mediteze precum oceanul, și nu precum marea. Oare de unde o fi știut acesta de lungile ore pe care le petrecuse tânărul la nordul Atlanticului, învăluit numai de noapte, când învățase să își acordeze respirația după ritmul valurilor? Inspir, expir… Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat de suflu, ca și cum aș fi purtat de valuri…
El reluă acum din nou aceste exerciții. Dar, ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea același lucru pur și simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, își dădu seama că el-picătura își păstra întru totul forma, conștiința de sine. Constatând aceste transformări el se întrebă: „Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ? Acum tânărul nostru nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al respirației sale, ci reușea tot timpul să-și păstreze neafectată identitatea conștiinței. Era în același timp o picătură, și parcă totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învățat că meditația profundă înseamnă totodată și o respirație profundă și naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului și a refluxului suflului.
El a mai învățat de asemenea faptul că, deși valurile erau nenumărate la suprafață, fundul oceanului rămânea în permanență liniștit. La puțin timp după aceea el și-a dat seama că la fel și gândurile sale, vin și pleacă, dar că în profunzime în ființa sa, ceva etern și indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditație profundă, tânărul nostru își pierdea complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemișcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.

Acum el și-a amintit cu încântare versurile poetului care îi marcaseră adolescența: „existența este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obișnuiți nu percep decât valurile. Privește cu multă atenție cum din profunzimile mării țâșnesc clipă de clipă la suprafață nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele”. Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de „ascunsă”, unicitatea tuturor ființelor și lucrurilor era mai evidentă, fără ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul și forma, conținutul și înfățișarea, vizibilul și invizibilul nu îi apăreau acum ca niște contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieții.
Oare, se întreba el, la baza respirației sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau prana yoghinilor sau cel mai simplu, respirația atotputernică a lui Dumnezeu?
„Cel care își ascultă cu multă atenție și detașare respirația, îi spuse atunci părintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenție sfârșitul expirației tale. Ascultă cu multă atenție începutul inspirației”. Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început și de sfârșit o tăcere mult mai profundă decât fluxul și refluxul valurilor, ceva care se aseamănă cu Oceanul…

5. A medita precum o pasăre

„Poziția stabilă, orientarea consecventă spre lumina lui Dumnezeu și respirația profundă, natural ritmată precum oceanul nu formează încă meditația isihastă, îi spuse într-o zi părintele Serafim tânărului nostru. Trebuie să înveți acum să meditezi întocmai ca o pasăre”. Şi luându-l de mână îl conduse spre o mică chilie, deasupra căreia își făcuseră cuib două turturele. Ciripitul lor zglobiu îl încântau mai întâi pe tânărul nostru, dar sfârși prin a-l enerva. Lui i se părea că ele își alegeau exact momentul când el dorea să doarmă, pentru a-și ciripi cele mai dulci șoapte de iubire.

Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea și cât va mai dura această comedie. Muntele, macul și oceanul mai treacă-meargă (deși, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creștinismul), dar acum, să ajungă să i se propună toate aceste orătănii languroase drept maestru de meditații, asta i se părea a fi prea de tot!
Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în „Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditație are rădăcina „haga”, care este tradus în limba greacă sub forma de melete – meletan și care în limba latină se traduce prin meditari – meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă a „murmura în șoaptă”. Aceeași rădăcină desemna adesea și strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului (Isaia, 31,4), ciripitul rândunicii și gânguritul porumbelului (Isaia, 38,14), precum și mormăitul urșilor.
„După cum vezi aici pe Muntele Athos ne lipsesc urșii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învățătura lor pentru tine este, oricum, aceeași. Trebuie acum să meditezi totodată și cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respirație, ci și pentru a murmura în șoaptă numele lui Dumnezeu zi și noapte.
Atunci când ești fericit, tu îngâni chiar fără să îți dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nici o semnificație, și în acele clipe acel murmur face să-ți vibreze întreaga ființă într-o bucurie simplă și senină.
Meditația profundă înseamnă deci să lași să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă să lași de asemenea să urce în tine și să debordeze cântecul ce se naște în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditația înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.
Fără să urmărești încă să le găsești semnificația profundă, îți propun să repeți continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund și plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, kyrie eleison”. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoștea de mult semnificația cuvintelor grecești kyrie eleison: „Doamne, miluiește”.
Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi: „Da, și aceasta este una din semnificațiile expresiei, dar să știi că mai există și altele, de pildă: „Doamne, Dumenzeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt! Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea și a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat!” etc. Dar ți-am spus că nu este încă momentul să insiști asupra semnificațiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ți se vor revela de la sine mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să știi că este suficient să devii sensibil și foarte atent la vibrația tainică și înălțătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta și în corpul tău.

Urmărește apoi să armonizezi această vibrație care apare atunci, cu ritmul respirației tale. Când ești asaltat de prea multe gânduri, revino ușor doar la această invocație, respiră cât mai profund, menține-te cât mai drept și nemișcat și vei cunoaște astfel un moment de Isyhia, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruiește celor care îl iubesc.”
Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă („Doamne miluiește”). După încă câtva timp el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci și cu inima.
Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o liniște profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos reînviat. El se știe că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul și Dumnezeul meu”.
Invocația aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de intens respect pentru tot ceea ce există, dar și de adorație copleșitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existențe. Părintele Serafim îi spuse: „Acum, este bine să știi că nu mai ești departe de a medita precum un om. Tocmai de aceea vreau să te învăț acum meditația lui Avraam.”

6. A medita precum Avraam

Până acum, se putea spune că învățătura starețului Serafim fusese de ordin natural și terapeutic. Călugării din vechime, după cum mărturisește chiar Filon al Alexandriei, erau de fapt niște „terapeuți” („tămăduitori”). Înainte de a conduce omul la adevărata iluminare, rolul lor era, înainte de toate, să vindece grabnic natura umană și să o armonizeze pe deplin astfel încât acesta să poată primi Grația Cea Înălțătoare a lui Dumnezeu, care nu contrazice natura, ci doar o restaurează și o împlinește.

Muntele, macul, oceanul, pasărea, toate până la urmă l-au învățat pe tânărul nostru să reconștientizeze, să recapituleze diferitele nivele de existență mereu vii pe care ființa sa le cunoscuse cândva sau, cu alte cuvinte, diferitele regnuri care compun Macrocosmosul: regnul mineral, vegetal, animal. Omul – după cum fiecare poate să-și dea seama, privind cu multă atenție în jurul său și în el însuși – a pierdut contactul (rezonanța) cu tot ceea ce este bun și divin în Macrocosmos, cu stânca, cu plantele, cu animalele, și această stare de fapt rea a condus la apariția unui inconfort, a bolilor, a insecurității, a lipsei de iubire, a nefericirii și a anxietății.
El a ajuns prin acest mare păcat un străin în propriul său univers. Meditația profundă înseamnă deci, mai înainte de toate, slăvirea sinceră și spontană a universului, căci, după cum spuneau Sfinții Părinți, „toate lucrurile și ființele neomenești au învățat să se roage înaintea noastră”. Omul, ca ființă privilegiată de Dumnezeu, este singurul loc din univers unde rugăciunea lumii devine cu adevărat și în totalitate conștientă de ea însăși.
Tocmai de aceea omul se află aici pentru a da în mod conștient nume lucrurilor și ființelor pe care creaturile celelalte doar le bâlbâie… Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conștiință cu totul nou și mult mai înalt, care se numește credință sau, altfel spus, adeziunea necondiționată atât a inteligenței cât și a inimii față de acest „Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili să-L intuiască, pretutindeni în multiplicitate.
Aceasta este în câteva cuvinte experiența și meditația lui Avraam. Cu ajutorul ei noi realizăm că totdeauna în spatele stelelor există ceva mai mult și mai mare decât stelele, o prezență misterioasă și copleșitoare, foarte greu de definit, pe care nimeni nu o poate numi cu precizie, dar care totuși conține în ea toate numele… toate formele… toate forțele… toate aspectele… toate energiile… și în plus ceva tainic și de nepătruns.

În misterul teribil (Dumnezeu) pe care îl intuim atunci există ceva mai presus decât universul și care, totuși, nu poate fi sesizat în afara universului. Diferența dintre Dumnezeu și Natură este diferența dintre albastrul cerului și albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci privirea…
După ce învățase postura cea dreaptă, înrădăcinarea, orientarea pozitivă spre lumina lui Dumnezeu, respirația tăcută a oceanului și cântecul tainic interior, tânărul nostru era acum invitat să-și trezească complet și cu adevărat inima. „Învață acum că ești o ființă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea personalizează toate lucrurile, toate ființele, chiar și Absolutul, care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăiește și respiră. Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: „Dumnezeul meu, Creatorul meu” și se lasă pătrunse de Prezența Sa. A medita precum Avraam înseamnă în realitate că, dincolo de cele mai variate aparențe, să întreții mereu contactul cu Prezența Unică (Dumnezeu). Această formă profundă de meditație vizează deja permanent toate detaliile concrete ale vieții cotidiene. Amintește-ți tocmai de aceea episodul cu stejarul din Mamre.
Avraam era așezat la intrarea în cort, în momentul cel mai călduros al zilei. Aici, el tocmai a primit vizita a trei străini, care după aceea aveau să se dovedească mesageri ai lui Dumnezeu. A medita precum Avraam înseamnă să practici plin de dăruire și umilință ospitalitatea, să dăruiești un pahar de apă celui însetat. Aceasta nu te va scoate din tăcerea ta ci, dimpotrivă, te va apropia și mai mult de sursă (Izvorul nesfârșit). Nu te limita deci să trezești în tine pacea profundă și lumina lui Dumnezeu ci, umple-ți totodată inima de iubire față de toate ființele pământului”.
Şi spunând aceste cuvinte părintele Serafim îi citi tânărului un lung pasaj din „Geneză”, în care se vorbește despre intervenția lui Avraam pe lângă Dumnezeu. Aflat în fața lui Dumnezeu, Cel care este, care a fost și care va fi în eternitate, el spune: „Vrei Tu oare, cu adevărat să-l suprimi alături de păcătos pe cel drept? Dacă există numai cinzeci de oameni drepți și buni într-un oraș, îi vei distruge Tu oare pe ei împreună cu tot orașul, sau vei ierta întregul oraș pentru acești cincizeci”
Puțin câte puțin, Avraam a fost totuși nevoit să reducă numărul celor drepți, pentru că Sodoma să nu fie distrusă. „O, Doamne, nu te mânia. Poate că vom găsi măcar zece oameni drepți acolo”. („Geneza”, 18,16). A medita profund precum Avraam înseamnă să intervii plin de dragoste și compasiune pentru viața oamenilor, fără să ignori păcatele lor, invocând constant și cu credință compasiunea divină.

Acest gen de meditație eliberează în scurt timp inima de judecăți și de feluritele condamnări; orice efort i-ar fi dat să contemple, ea va invoca totdeauna iertarea și binecuvântarea lui Dumnezeu.
„A medita precum Avraam înseamnă chiar ceva mai mult, iar acum vocea părintelui Serafim tremură ușor de emoție. Înseamnă să mergi chiar până la sacrificiul deplin, fie el de sine”. Şi aici el îi cită tânărului un alt pasaj din „Geneza”, în care Avraam este în stare să-și sacrifice chiar fiul, pe Isaac. „Totul vine de la Dumnezeu și totul îi aparține numai lui Dumnezeu, murmură Serafim. Totul vine de la El și totul este pentru El. Meditația lui Avraam te va conduce astfel la o totală detașare față de egoul tău și față de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce îți este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac. Dacă și tu vei fi de asemenea capabil să-l dăruiești pe acela lui Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credință deplină față de Cel care transcende rațiunea și bunul simț (aparent), totul îți va fi înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să îți umpli tot timpul, inima și conștiința numai cu prezența lui Dumnezeu. Adu-ți aminte că atunci când Avraam a urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.
A învăța lecția sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată nimic nu-ți aparține „ție”. Totul îi aparține numai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă moartea egoului și descoperirea Sinelui Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să fuzionezi pe deplin, prin credință, cu Cel Veșnic și Atotputernic (Dumnezeu), care transcende universul (Macrocosmosul), înseamnă să practici cu bucurie și dragoste ospitalitatea, să intervii (prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiți adeseori pe tine însuți și să rupi cât mai grabnic orice atașament pentru a descoperi că Cel care locuiește în străfundurile ființei tale, ca și întregul univers este „Cel ce este pentru că într-adevăr este” (Dumnezeu).

7. A medita precum Iisus

Părintele Serafim apărea acum din ce în ce mai rar pentru a mai da sfaturi tânărului său învățăcel. El simțea însă de la distanță (telepatic) toate progresele pe care le făcea tânărul său discipol atât în arta meditației cât și în aceea a rugăciunii. De câteva ori chiar îl surprinsese pe tânărul său discipol cu fața scăldată în lacrimi, meditând precum Avraam și rugându-se cu fervoare pentru oameni: „Doamne, îți implor cu umilință Grația Ta Divină, căci altfel, fără ajutorul Tău, ce se va petrece cu toți acești păcătoși?”

Într-o bună zi, tânărul îl căută special pe părintele Serafim ca să-l întrebe: „Părinte, de ce nu mi-ai vorbit încă niciodată de Iisus? Care era rugăciunea Lui, forma Lui de meditație? În toate liturghiile și slujbele eu știu că nu se vorbește decât despre El. În rugăciunea Inimii, așa cum o descrie „Filocalia, Numele Lui este adeseori invocat. De ce nu-mi spui nimic despre El?”
Părintele Serafim păru a fi foarte tulburat, ca și cum tânărul i-ar fi cerut să-i dezvăluie cel mai intim secret al inimii sale. Cu cât mai mare este revelația dumnezeiască primită, cu atât mai mare este și smerenia cu care ea poate fi transmisă altuia. Părintele Serafim îi mărturisi apoi că el însuși încă nu se simțea atât de smerit pentru a-i putea comunica un asemenea secret: „Aceasta, să știi că numai Duhul Sfânt te poate învăța. Nimeni nu știe cine este cu adevărat Fiul, decât Tatăl, și nimeni nu știe cine este cu adevărat Tatăl, decât Fiul și aceia cărora Fiul dorește să li se reveleze” (Luca, 10,22).
Ajuns aici este necesar să știi că trebuie să devii tu însuți UNA (cu alte cuvinte să te identifici pe deplin) cu Fiul pentru a te ruga precum Fiul și pentru a întreține cu Cel pe care El Îl numea Tatăl Său și Tatăl Nostru (Dumnezeu), aceleași relații de intimitate ca și El, iar această împlinire nu poate fi decât opera Duhului Sfânt, care îți va dezvălui atunci sensul tuturor cuvintelor lui Iisus. Evanghelia va începe abia atunci să trăiască pe deplin vie în tine și te va învăța să te rogi așa cum trebuie”.
Dar tânărul insistă să afle mai mult: „Bine, surâse bătrânul Serafim. Trebuie să știi că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi mai întâi foarte bine toate formele de meditație în care te-am inițiat anterior. Trebuie de asemeni să știi că Iisus a fost, este și va fi în eternitate omul cosmic. El știa deci la perfecțiune să mediteze precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea. El cunoștea, desigur, și meditația lui Avraam. Inima sa nu avea granițe și tocmai de aceea El își iubea până și dușmanii, până și călăii.
Amintește-ți că fiind pe cruce Iisus spune: „Iartă-i Tată, căci nu știu ce fac.” Ospitalitatea și bunăvoința Sa erau egale față de toți. El îi primea cu dragoste și compasiune la El chiar și pe bolnavi, pe păcătoși, pe paralizați, pe prostituate, pe cei care aveau să-L vândă. Noaptea, El se retrăgea în singurătatea Naturii pentru a se ruga și atunci adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: „Avva”, adică „Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numești „Tată” pe Cel Transcendent, Infinit, de Nenumit, Cel care este dincolo de toate.

Şi totuși, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus și El spunea totul prin acest singur cuvânt. Cerul și pământul fuzionau atunci pe deplin în El, datorită credinței Sale imense. Dumnezeu și omul nu mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să rostești cu o mare dăruire și aspirație cuvântul „Tată” în liniștea nopții, ca să înțelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta…
Astăzi, când în această lume relațiile dintre părinte și copil s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape că ele nu mai înseamnă nimic, puțini vor fi aceia care vor pricepe ce vreau să spun aici. Poate că acum, această imagine nu mai corespunde deloc realităților acestei lumi.
Tocmai de aceea, am preferat să nu îți spun nimic, să nu-ți folosesc nici o imagine și să aștept cu harul Duhului Sfânt să-ți dăruiască sentimentele și cunoașterea tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt „Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să țâșnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei putea înțelege cu adevărat ce înseamnă rugăciune tainică și meditația isihastă.”

8. Şi acum du-te acasă!

Tânărul discipol al părintelui Serafim a mai rămas după aceea câteva luni pe Muntele Athos.
Rugăciunea cea simplă a lui Iisus îl propulsă adeseori în abisuri fără margini și fără fund, aducându-l uneori în pragul unei adevărate beții extatice:

„Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Hristos cel veșnic trăiește în mine”,

putea să spună el atunci, la fel ca Sf. Paul. Când era copleșit de aceste stări, în el apărea un delir constant de umilință și tot atunci apărea de asemenea dorința de intervenție în favoarea celorlalți, care se manifesta printr-o dorință arzătoare „ca toți oamenii să fie salvați din starea în care se aflau și să atingă plenitudinea extatică a cunoașterii Adevărului”. El devenise acum precum o flacără vie, ardea mereu în focul iubirii. „Ardea tot timpul și totuși nu era niciodată consumat”. Trăia de asemenea adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat și imobil la câțiva metrii deasupra solului…

La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit și a început să țipe:
„Gata! Ajunge! Şi acum ia-ți lucrurile și pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul și să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni și meditații isihaste!
Tânărul discipol isihast plecă imediat după această discuție, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în țara sa de origine cunoscuții săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară și în aerul său neglijent. Dar toate acestea și multele altele acum, pe el, nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învățătura starețului Serafim.

Când uneori se simțea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp și pentru el însuși, renunța pentru o clipă la tot și la toate și se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simțea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, își amintea fulgerător de mac.
„Orice floare se veștejește” își spunea el atunci, și inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare.

Când în alte situații tristețea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate și începea să respire profund și ritmic, precum oceanul; făcând aceasta el simțea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu și atunci plin de umilință Îi invoca Numele, murmurând: kyrie eleison.

Când adeseori contempla suferințele, răutatea și neputința semenilor săi, își amintea imediat de meditația lui Avraam.

Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, își regăsea din nou fericirea și candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalți era un om ca toți ceilalți. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt.

După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie și o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată era și va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă și să meargă mai mereu în prezența Lui (Dumnezeu).

………………………………………………………………………………………………..