Euharistie - Taina Impartasaniei - Frangerea painii

Scris de 
Leo Radutz
 in data de 
11.10.2007
text de 
10 minute
Scris de 
Leo Radutz
 in data de 
11.10.2007
 - text de 
10 minute

Sfânta Euharistie

Aspect esential in cultul crestin, ajuta pe cei interesati sa faca pasi importanti in directia comuniunii cu Iisus Hristos...
Pentru a avea eficienta sunt necesare unele conditii interioare si o serioasa pregatire energetica.

Altfel, dupa cum stim, putine persoane pot spune ca traiesc cu adevarat aceasta taina crestina, iar lipsa pregatirii si a atitudinii interioare poate duce in derizoriu demersul practicantului.In cele mai multe cazuri, doar simplul mers la biserica nu este suficient pentru a obtine rezultate importante.

....................................................................................................
« Luati mâncati, acesta este Trupul Meu…beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor » (Matei 26, 26-28)

« Cel ce mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (Ioan 6, 54)

Cuvântul « Euharistie » vine din limba greacã si înseamnã « multumire » .
Este Sfânta Tainã prin care, sub forma pâinii si a vinului, credinciosul se împãrtãseste cu Trupul si Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la Sfânta Liturghie.
Este cea mai importantã dintre Sfintele Taine, în sensul cã, dacã prin celelalte Taine crestinul primeste harul divin într-un sens limitat, prin Sfânta Împãrtãsanie primeste însusi Izvorul harului, care este Hristos.
Aceastã Sfântã Tainã poartã mai multe denumiri : Euharistie, Împãrtãsanie, Cuminecãturã, Cina Domnului, Frângerea pâinii.
Sãvârsitorul este episcopul sau preotul, ca urmasi ai Sf. Apostoli care au primit permisiunea si porunca de a o sãvârsi, prin cuvintele : « Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea » (Luca 22, 19).
Primitorii sunt membrii Bisericii care s-au pregãtit, au trecut prin Taina Spovedaniei si au primit dezlegare de la duhovnic. Nu pot primi Sfânta Împãrtãsanie crestinii neortodocsi chiar spovediti, pentru cã primirea Euharistiei este identicã cu mãrturisirea completã a credintei propovãduitã de Biserica Ortodoxã. Practica intercomuniunii, adica a împãrtãsirii unor crestini de alte confesiuni, nu este permisã în Biserica noastrã, întrucât Împãrtãsirea este culmea si expresia deplinãtãtii, integritãtii de credintã.
Pentru sporul dudovnicesc al credinciosului, Biserica recomandã împãrtãsirea frecventã (respectându-se întotdeauna pregãtirea necesarã) si cere împãrtãsirea minimã în cele patru posturi din an.
Efectele împãrtãsirii sunt :
unirea realã cu Hristos, conform promisiunii Sale :« Cel ce mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu rãmâne întru Mine si Eu întru el » (Ioan 6, 56).
curãtirea de pãcate si progresul în viata spiritualã, conform formulei de împãrtãsire : « Se împãrtãseste robul lui Dumnezeu … spre iertarea pãcatelor si viata de veci » (Liturghia Sf. Ioan Gurã de Aur).
fãgãduinta Învierii si a vietii de veci : « Cel ce va mânca din pâinea aceasta (Euharistie) nu va muri în veci » (Ioan 6, 51).
Pentru cei ce se împãrtãsesc cu nevrednicie efectul este osânda, conform cuvintelor Sf.Ap.Pavel : « Sã se cerceteze omul pe sine si asa sã mãnânce din pâine si sã bea din pahar . Cãci cel ce mãnâncã si bea cu nevrednicie, osândã îsi mãnâncã si bea, nesocotind Trupul Domnului » (I Corinteni 11, 28-29).
Prefacerea pâinii si a vinului în Trupul si sângele lui Hristos la Cina cea de Tainã si în orice Sfântã Liturghie este un mister de nepãtruns în întelesul si în modul înfãptuirii lui ; cãci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci si orice lucrare a Lui asupra creatiei.

Frângerea pâinii sau Euharistia ori Sfânta Liturghie, pentru creștini, este ritualul central al cultului, având o dublă semnificație: pe de o parte, împărtășirea cu elementele euharistice, reprezentând o sfântă taină, iar, pe de altă parte, celebrarea morții și învierii lui Iisus Cristos, în cadrul căreia creștinii vestesc în mod solemn texte din Biblie și primesc taina propriu-zisă.

Euharistia este un sacrament introdus in practica religioasa pe baza celor afirmate de Isus in timpul „Cinei cele de taina" din Ierusalim (Matei 26,17-20, 26-30, Marcu 14,12-25, Ioan 22,7-20). Euharistia, act celebrat de preoti la altar, repeta „Cina cea de taina" din preziua condamnarii si crucificarii lui Isus, reamintind sacrificiul suprem a lui Isus spre mântuirea lumii. Catolicii si Ortodocsii sustin ca in timpul oficierii sacramentului Euharistiei preotii ar transforma efectiv vinul si pâinea in sângele si corpul lui Isus, chiar daca forma exterioara a vinului si a pâinii nu se schimba. Unii Reformati cred ca sângele si trupul lui Isus sunt numai simbolic reprezentate. Alți Reformati, practica Euharistia numai spre memorarea „Cinei cele de taina" si a jertfei lui Isus.

Denumirea cea mai veche e frângerea pâinii, și se pare că ar fi fost unica folosită în primele două veacuri. În Noul Testament există trei texte ce folosesc această expresie: Luca 24:35, Fapte 20:7 și Fapte 2:42-46, dar cel din urmă e cel mai semnificativ:

Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni...Toți împreună erau nelipsiți dela templu în fiecare zi, frângeau pâinea în case, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă.

În al doilea și al treilea secol, se începe să se folosească în paralel un alt termen: euharistie. Acesta își are originea atât în textele cu privire la Cina cea de Taină din al doilea legământ:

Căci de la Domnul am primit ce v-am dat; și anume că, Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vîndut, a luat pâine, și mulțumind (ευχαιστήσας – euxharistêsas), a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați: acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea.» I Corinteni 11:23-24.

Cuvântul liturghie, însemnând “lucrare publică", își are originile tot în a doua lege, în Filipeni 2. În Occident s-a mai impus, în primul mileniu, termenul latin missa, însă în limba română cuvântul «misă» are cu totul altă desemnare. Începând cu Evul Mediu târziu, în comunitățile protestante se mai folosesc, însă în zilele noastre din ce în ce mai puțin, expresiile: cina Domnului sau sfânta Cină, făcând aluzie la Cina cea de taină. Cuvântul cuminecare (din latină communicari) își are originea în scrierile apostolului Pavel, însă desemnează cu precădere actul “tainei", decât slujba în sine, deși nu în mod exclusiv.

Materia tainei

Pentru euharistie se folosește pâine de grâu și vin de struguri.

Pâinea

Potrivit evangheliilor sinoptice (Matei, Marcu și Luca), Iisus la cina cea de taină a sărbătorit paștile evreiești în ziua potrivită, deci cu pâine nedospită. După evanghelia după Ioan însă, cina cea de taină a avut loc înainte dde paștele evreiesc, deci probabil ar fi folosit pâine dospită.

Totuși acest lucru nu a pus problemă pentru creștinii din primele secole. În general, toate riturile foloseau pâine dospită și care conține și sare. Copții folosesc pâine dospită, dar nesărată. Totuși, de la bun început, ritul armean folosea pâine nedospită și necoaptă în cuptor, pe motiv că la liturghie materia euharistiei trebuie să fie vie, netrecută prin foc. Acest obicei se păstrează și într-o legendă despre sfântul Grigore Luminătorul. Totuși folosirea pâinei nedospite a fost preluată de la armeni de către ritul maronit în secolul al VI-lea, apoi s-a răspândit între secolele al VIII-lea și al XII-lea și în Occident.

În secolul al XI-lea se pune problema felului de pâine ce trebuie folosită la cuminecare. Aceasta dă naștere la renumita controversă dintre bizantini și latini, ce constituie unul din punctele florentine. În urma lucrărilor lui Anselm de Canterbury, Biserica Catolică, la Conciliul de la Florența, decide că ambele feluri de pâine sunt valabile, dar că fiecare rit trebuie să folosească obiceiul local.

Biserica Anglicană a hotărît, în secolul al XVI-lea, revenirea la practica de la început, de a folosi pâine dospită. Totuși, în urma lucrărilor lui John Henry Newman, anglo-catolicii folosesc pâine azimă. Biserica reformată folosește de asemenea pâine nedospită.

În ziua de astăzi, la nivel ecumenic, se admite următoarea ipoteză. Iisus ar fi sărbătorit paștile evreiesc cu adevărat, deci cu pâine nedospită, însă în mod anticipat, cu o zi înainte de data paștilor. Drept aceea, felul pâinii nu mai pune problemă din punct de vedere teologic.

Vinul

În mod normal, riturile bizantin, latin, ambrosian, mozarab, galic, asirian și anglican modern pun și puțină apă în vin. Restul riturilor folosesc vin neamestecat. Câteva picături de apă în vin simbolizează dumnezeirea și omenirea lui Iisus, după doctrina creștină.

Totuși, încă în Evul Mediu, în ritul bizantin, potirul se punea pe o găleată de cărbuni aprinși, pentru ca vinul euharistic să fie cald, căldura simbolizând viața. În ziua de astăzi se varsă câteva picături de apă caldă în potir. Ritul armean, din contră, prescrie vinul încălzit de foc drept materie invalidă sau cel puțin îndoielnică.

Ritul coptic a întâlnit, la un moment dat, o schimbare cu privire la vinul liturgic. Egiptul arab, musulman teocratic, interzicea băuturile alcoolice și cultura vinului. Ritul coptic a găsit o soluție. Se luau stafide, ce se macerau în apă timp de o noapte, iar sucul rezultat era folosit drept vin liturgic.

De obicei, vinul folosit e fermentat, dar gradul de fermentare n-a fost niciodată o cauză de discuție.

Începând cu conciliul tridentin, ritul latin a pus o nouă problemă: credincioșii nu mai aveau dreptul de a se cumineca din potir, acesta fiind rezervat doar clerului. După conciliul Vatican II, se permite din nou împărtășirea sub ambele elemente, dar nu e o obligație. Dacă pâinea liturgică nu mai pune probleme la nivel interconfesional, o problemă acută la nivel ecumenic e lipsa de obligativitate de cuminecare a credincioșilor din potir în Biserica romană.

Istoric

Până la începutul secolului al IV-lea, euharistia avea loc în casele din orașe, în noaptea între sâmbătă și duminică, dar întotdeauna avându-l ca întâistătător pe episcop. În Dacia apar horepiscopii, care slujesc liturghia la sate.

Toți creștinii se cuminecau, apoi luau cu sine elementele euharistice, pentru a se cumineca în familie în timpul săptămânii.

După sfârșitul persecuțiilor, se zidesc biserici, iar templele păgâne sunt transformate în biserici. Astfel euharistia nu se mai săvârșește în case, ci în biserici. La prima parte a liturghiei participă toți, dar la liturghia altarului participă doar cei botezați, fără impedimente grave (cele trei păcate mortale: apostazia, uciderea, adulterul).

Pentru prima dată se pune problema cuminecării zilnice. Apusenii, precum și copții, continuă cuminecarea zilnică, dar nimeni nu mai ia cuminecătura acasă, ci se face liturghie zilnic, la biserică. Răsăritenii, în afară de copți, continuă liturghia doar o dată pe săptămână, dar nu se mai permite credincioșilor să se cuminece acasă.

Papa Damaschin I, tot în secolul IV, zidește o biserică pe Catacomba Domițiliei. De aici se vor inspira episcopii din lumea întreagă, pentru a zidi bisericile pe mormintele martirilor, sau cel puțin de a pune moaște sub masa altarului.

Începând cu secolul al VI-lea, papa Grigore I cel Mare Dialogul propune ca la liturghiile din zilele de luni, sau chiar și mai des, să fie pomeniți în cadrul liturghiei credincioșii răposați. Logica e următoarea. În afara liturghiei, ne rugăm Domnului, care e prezent cu duhul, dar la liturghie el e prezent și fizic, datorită pâinii și vinului euharistic. De aceea trebuie a se folosi de acest prilej, pentru a-i încredința Domnului pe cei vii și răposați.

Astfel, începând cu această perioadă, momentul prefacerii, care pentru creștini înseamnă rugăciunea în cadrul căreia pâinea și vinul ar deveni trupul și sângele lui Iisus, e simțit ca fiind partea cea mai importantă din liturghie.

Datorită creșterii numărului de penitenți, în secolul al IX-lea credincioșii ajung să nu se mai cuminece, ci vin la liturghie doar pentru a se ruga, și eventual, pentru a vedea elementele euharistice în mâinile preotului. Singurele focare unde credincioșii se mai cuminecă des rămân Egiptul, Etiopia și Muntele Atos. În rest, euharistia nu mai e percepută ca un act (aspect dinamic), ci ca un obiect (aspect static); ca și cum s-ar face confuzie între botez și apa botezului.

Evul Mediu va provoca mari controverse cu privire la euharistie. Martin Luther folosește noțiunea de impanațiune: Christos în pâine, cu pâinea și sub pâine. Pentru a riposta, Biserica Catolică va folosi noțiunea de transsubstanțiere: substanța pâinii și a vinului devine substanța trupului și sângelui lui Christos. Biserica Anglicană ia termenul de transsubstanțiere în sens chimic, și o consideră superstiție, dar continuă să creadă în prezența reală - fizică - a lui Iisus în elementele euharistice. La conciliul de la Iași, ierarhii ortodocși continuă folosirea cuvîntului grecesc metabolê, spunând că e același lucru cu transsubstanțierea. Ioan Calvin crede doar într-o prezență spirituală, pe când celelalte curente protestante cred doar într-un simbolism.

Pentru Bisericile dinaintea Reformei, precum și pentru Bisericile anglicană și suedeză, succesiunea apostolică e esențială pentru validitatea euharistiei.

În anii 1945, ieromonahul Gregory Dix a scos la iveală aspecte noi despre euharistie, care vor influența toată teologia euharistică până în prezent. Acestea au fost publicate în «The Shape of the Liturgy».

Gregory Dix remarcă faptul următor. Cele patru naratări biblice ale cinei celei de taină, precum și toate anaforele vechi folosesc fiecare câte patru verbe, care nu sunt altceva decât cele patru momente importante ale liturghiei euharistice. Luăm pe rând cele patru naratări biblice:

Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu.» (Matei 26:26).

Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și le-a dat, zicând: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul meu.» (Marcu 14:22).

Apoi a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-a dat-o zicând: ,,Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea.``

Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.» (I Cor 11:23-24).

Deci liturghia euharistică ar trebui să se focalizeze pe patru momente: luarea darurilor de pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frâangerea și darea. În limbaj liturgic aceste patru momente ar fi: ofertoriul, anafora, frângerea și cuminecarea. Această structură fiind cea mai larg acceptată în ziua de astăzi, o vom folosi în articolul de față.

Structură

Cele patru momente sunt prezente în fiecare rit tradițional. Potrivit fiecărui rit, aceste patru momente se îmbină în mod diferit.

Ofertoriul
Darurile, pregătite înainte de liturghie.

Ipolit de Roma în «Tradiția apostolică», precum și Tertullian, ne descriu cum credincioșii aduc pâinea și vinul, iar președintele adunării – episcopul – le primește din mâinile lor, pentru a le pune pe masă.

Potrivit fiecărui rit, această ceremonie se desfășoară în mod diferit. În mai multe rituri răsăritene, ofertoriul a fost deplasat de la locul lui obișnuit, pus fiind înaintea liturghiei cuvîntului, în cadrul unei ceremonii numite proscomidie. În anumite rituri nu se folosesc pâini întregi ci, din cauza lipsurilor din Evul Mediu, se taie doar câteva părticele din pâine. În ritul latin, de multe ori se aduc prefabricate, lucru cu care liturgiștii nu sunt de acord. Vezi și articolele principale: ofertoriu și proscomidie.

Anafora

Anafora e o rugăciune lungă, rostită de președintele adunării, în cadrul căreia îi mulțumește lui Dumnezeu pentru creațiune și pentru mântuire, pomenind de asemenea moartea și învierea lui Iisus. De obicei, anaforelele conțin un Sanctus, cuvintele instituirii («Luați, mâncați... Luați, beți...»), o epicleză, dar la această regulă sunt excepții. Vezi și articolul principal: anaforă (liturgică).

Frângerea

Aceasta poate fi mai mult sau mai puțin pusă în evidență. Datorită faptului că frângerea pâinii e tocmai numele tainei (sacramentului), se încearcă o evidențiere a frângerii pâinii euharistice.

Cuminecarea
Metoda biblică de cuminecare: a bea din potir.

Cuminecarea poate fi făcută în mai multe moduri.

Modul biblic și tradițional e ca credincioșii să primească pâinea euharistică pe palmele încrucișate, apoi să bea din potir. Această metodă e folosită cel mai mult în Bisericile protestante, anglicană și coptă, și într-o măsură mică, în Biserica romano-catolică.

O altă metodă este încingerea. Fie că slujitorul încinge pâinea euharistică în vinul euharistic, întroducând-o în gura cuminecantului, fie că credinciosul primește pe palme pâinea, apoi o încinge el însuși în potir, și astfel o consumă. Această metodă e cea mai practicată în Bisericile tradiționale. În Bisericile ortodoxe de rit bizantin, e folosită atât la Ierusalim, cât și în Franța. În România, Biserica Greco-Catolică folosește tot această metodă, mai puțin în Maramureș la ruteni.

O a treia metodă e cuminecarea cu lingurița. Această metodă se practică mai cu seamă în majoritatea Bisericilor ortodoxe de rit bizantin. Slujitorul pune pâinea euharistică în potir, apoi, cu o linguriță, ia părticele înmuiate, și se depune în gura cuminecantului. În anumite țări, această metodă e interzisă de către măsurile sanitare civile.

....................................................................................

S-ar putea sa-ti placa si ..

Îți place ceea ce facem?

Ai vrea să susții Abheda ori Revolutia Omului Bun ?
*Abheda este un ONG care își desfășoară activitatea cu ajutorul donațiilor.
Donează foaarte ușor aici
" Găsește o idee
  care ar putea face
  lumea mai bună
  și pune-o în practică ! "
© Copyright Abheda Yoga 2023. Toate drepturile rezervate.
magnifiercross