Rupert Sheldrake pune sub semnul intrebarii cele mai importante dogme stiintifice!

Înșelarea științifică se amăgește cu credința că, în principiu, știința înțelege deja natura realității, și că doar detaliile mai trebuie completate. Această credință e larg răspândită în societatea noastră. E genul de credință al oamenilor care spun: „Nu cred în Dumnezeu. Cred în știință.” Este o credință ce s-a răspândit azi în întreaga lume. Dar există un conflict la baza științei între știința ca metodă de cercetare bazată pe rațiune, dovezi, ipoteze și cercetare colectivă și știința ca sistem de credințe sau concepție despre lume. Din păcate, aspectul de concepție despre lume al științei a ajuns să inhibe și să constrângă libera cercetare, care e chiar rostul și sensul științei.

Încă de la sfârșitul secolului XIX, știința s-a efectuat sub aspectul unei credințe sau unei conceptii despre lume esentialmente materialista. Materialismul filozofic. Azi stiintele sunt cu totul subsidiare ale concepției materialiste despre lume. Cred că, dacă ne debarasăm de acest mod de gândire, științele se vor regenera.

În cartea mea „The Science Delusion”1 – numită în SUA „Science Set Free”2, am luat cele 10 dogme sau presupuneri științifice și le-am transformat în întrebări, ca să văd cum rezistă la o analiză științifică. Niciuna nu rezistă prea bine. Am să trec în revistă cele 10 dogme la care mă refer, apoi voi avea timp să discut doar 1-2 amănunțit.

La modul esențial, cele 10 dogme care formează concepția de viață standard a celor mai instruiți oameni din lumea întreagă sunt:

Dogma 1: – că natura e mecanică sau că funcționează ca un mecanism, universul e ca o mașinărie, animalele și plantele sunt niște mașinării, noi suntem niște mașinării. De fapt, noi suntem mașini. Suntem „roboți de tăiat lemne”, după cum plastic afirma Richard Dawkins, cu creiere care sunt computere programate genetic.

Dogma 2: – materia e inconștientă, întregul univers e alcătuit din materie inconștientă. Nu există conștiință în stele, în galaxii, în planete, în animale, în plante, și că nu ar trebui să existe nici în noi, dacă această teorie ar fi adevărată. Așadar, întreaga filosofie a minții din ultimul secol a încercat să demonstreze că, de fapt, noi nu suntem deloc conștienți.

Dogma 3 – Dacă materia e inconștientă înseamnă că legile naturii sunt fixe. Asta e dogma a treia. Legile naturii de azi sunt aceleași care erau valabile pe vremea big bang-ului și vor rămâne aceleași mereu. Nu doar legile, dar și constantele naturii sunt fixe, doar de aceea se numesc constante.

Dogma 4: – cantitatea totală de materie și energie e mereu aceeași. Cantitatea totală a celor două nu variază niciodată, exceptând momentul big bang-ului, când totul a luat ființă din nimic, instantaneu.

Dogma 5: – natura nu are vreun scop, nu există vreun scop în întreaga natură, iar procesul evolutiv nu are scop sau direcție.

Dogma 6: – ereditatea biologică e materială, tot ce moștenești ai în gene sau în modificările epigenetice ale genelor, sau în moștenirea citoplasmică. Este ceva material.

Dogma 7: – amintirile sunt stocate în interiorul creierului ca urme materiale. Într-un fel sau altul, tot ce-ți amintești se află în creierul tău, în proteinele fosforilate ale terminațiilor nervoase. Nimeni nu știe cum funcționează aceasta, totuși, aproape toți oamenii de știință cred că trebuie să fie în creier.

Dogma 8: mintea ta e în capul tău. Toată conștiința ta e doar activitate cerebrală și nimic mai mult.

Dogma 9, care derivă din dogma 8: fenomenele psihice, ca telepatia spre exemplu, sunt imposibile. Gândurile și intențiile tale nu pot avea vreun efect la distanță pentru că mintea îți e în interiorul capului. Așadar toate dovezile aparente pentru telepatie și alte fenomene psihice sunt iluzorii. Oamenii cred că aceste lucruri se petrec doar pentru că nu știu destulă statistică, sau pentru că sunt induși în eroare de coincidențe sau de ce vor să creadă.

Şi dogma 10: – medicina mecanicistă e singura care funcționează cu adevărat. De aceea guvernele finanțează doar cercetări ale medicinei mecaniciste și ignoră total terapiile complementare sau alternative. Acelea nu au cum să funcționeze pentru că nu sunt mecaniciste. Ar putea părea că funcționează pentru că oamenii s-ar fi făcut bine oricum sau datorită efectului placebo. Dar singura care funcționează cu adevărat e medicina mecanicistă.

Aceasta este concepția standard despre lume a aproape tuturor oamenilor educați din lume, ea stă la baza educației, a sistemului medical, al Consiliului de Cercetări Medicale, a guvernelor și e fundamentul credinței oamenilor școliți.

Cred că fiecare dintre aceste dogme sunt foarte, foarte îndoielnice și când le studiezi, ele se destramă.

Voi vorbi prima dată despre ideea că legile naturii sunt fixe, imuabile. Este o continuare a unui punct de vedere, dinainte de 1960, când a apărut teoria big bang-ului. Înainte oamenii credeau că universul e etern, guvernat de legi matematice eterne. La apariția teoriei big bang-ului, această presupunere a continuat, deși big bang-ul a revelat un univers care a evoluat radical, vechi de 14 miliarde de ani, care crește, se dezvoltă și evoluează de 14 miliarde de ani. Crește, se răcește și apar în el, mereu, structuri și tipare noi. Ideea e că toate legile naturii au fost complet fixate în momentul big bang-ului, asemeni unui cod napoleonic cosmic.

Precum spunea prietenul meu Terence McKenna: „Ştiința modernă se bazează pe principiul: Dați-ne un miracol pur și vă explicăm noi restul.” Iar unul din miracolele pure e apariția materiei și energiei în univers și a tuturor legilor care îl guvernează din nimic, într-o clipă. Dacă universul evoluează, de ce n-ar evolua și legile sale? În fond, legile sociale evoluează, iar ideea legilor naturii e metaforic similară. Este o metaforă pur antropocentrică: doar oamenii au legi, de fapt, doar societățile avansate au legi.

Precum spunea odată C. S. Lewis: „Să spui că o piatră cade deoarece se supune legilor fizicii o face umană, ba chiar cetățean.” E o metaforă atât de încetățenită încât am și uitat că e o metaforă.

Într-un univers care evoluează cred că mai bine s-ar potrivi ideea obiceiurilor. Cred că obiceiurile naturii evoluează, că legitățile naturii sunt esențialmente habituale. Asta e o idee înaintată la începutul secolului XX de către filosoful american C. S. Peirce. E o idee pe care au curtat-o și mulți alți filosofi, și pe care chiar eu am dezvoltat-o într-o ipoteză științifică, ipoteza rezonanței morfice, care stă la baza acestor obiceiuri care evoluează. Conform acestei ipoteze, tot ce găsim în natură are un fel de memorie colectivă. Rezonanța se petrece datorită asemănărilor. Când un embrion de girafă crește în uterul mamei, se acordează la rezonanța morfică a girafelor de dinainte, se conectează la acea memorie colectivă și crește ca o girafă, se comportă ca o girafă, pentru că se conectează la memoria colectivă. Trebuie să aibă anumite gene ca să creeze anumite proteine, dar eu cred că genele sunt mult supraestimate. Ele răspund doar de tipul proteinelor sintetizate de organism, nu și de forma sau de comportamentul său.

Toate speciile au un anumit tip de memorie colectivă. Până și cristalele. Această teorie susține că dacă faci un cristal nou pentru prima dată, prima dată când îl faci nu o să existe un obicei după care el se structurează. Dar odată ce se cristalizează, data următoare când îl faci va fi o influențat de primul cristal, și de la acest al doilea oriunde în lume, printr-o rezonanță morfică și se va cristaliza mai ușor. A treia oară va fi influențat de primul și de al doilea cristal. De fapt există dovezi solide că substanțele noi se cristalizează mai ușor peste tot în lume, așa cum susține această teorie. Teoria susține deasemenea că, dacă antrenezi animale să facă ceva nou, de exemplu dacă înveți șobolanii să facă ceva anume în Londra, atunci șobolanii din aceeași rasă din toată lumea învață mai ușor acel lucru doar pentru că unii șobolani l-au învățat aici. Surprinzător e că deja există dovezi că acest lucru se întâmplă cu adevărat.

Asta ar fi, pe scurt, teoria mea, a rezonanței morfice: că totul depinde de evoluția obiceiurilor și nu de legi imuabile.

Vreau să vorbesc puțin și despre constantele naturale, deoarece se presupune că ele chiar sunt constante. Lucruri ca atracția gravitațională, viteza luminii se numesc constante fundamentale. Dar sunt ele chiar constante? M-a interesat să aflu răspunsul la această întrebare. Există în manualele de fizică tabele cu constantele fundamentale existente și cu valorile lor. Am vrut să aflu dacă s-au modificat în timp, așa că am căutat manuale de fizică mai vechi. M-am dus la sediul Bibliotecii de Patente din Londra, care e singurul loc unde am găsit păstrate asemenea manuale mai vechi. În mod normal, oamenii le aruncă pe cele vechi. Când apar valorile cele noi, cele vechi sunt aruncate. Așa am aflat că viteza luminii a scăzut între 1928 și1945 cu 20 km/secundă. E o scădere uriașă, deoarece valorile constantelor erau date cu precizie de fracțiuni. Cu toate astea, peste tot în lume, ea a scăzut și toți găseau valori similare cu mici diferențe, apoi, în (1945) 1948 a crescut din nou, și iar cercetători diferiți găseau valori foarte apropiate.

Am fost foarte contrariat și nu înțelegeam cum a fost posibil, așa că m-am dus la șeful Metrologiei, la Laboratorul Național de Fizică, din Teddington. Metrologia e știința care se ocupă cu măsurarea constantelor. I-am spus ce mă nedumerea:

– Ce credeți despre această scădere a vitezei luminii între 1928 și 1945?

El a răspuns: – O, vai, ai descoperit cel mai stânjenitor episod din istoria științelor exacte.

Eu: – Viteza luminii ar fi putut, într-adevăr, să scadă și asta ar fi avut implicații uriașe,

El: – Nu, nu. Sigur că nu a scăzut în fapt. Doar e o constantă!

– Bine. Atunci cum explici că mai toți au găsit valori mult mai mici în acea vreme? Oare pentru că „ajustau” rezultatele ca să obțină ceea presupuneau ei că așteaptă alții să obțină și totul era doar produsul minții unor fizicieni?

– Nu ne place cuvântul „ajustat”.

Eu: – Bine. Ce cuvânt agreați?

El: – Păi aș prefera să o numim „perioadă de blocare intelectuală”.

– Dacă asta s-a întâmplat atunci de unde știm că nu se întâmplă și acum, și că valorile prezente nu sunt și ele rezultatul unei blocări intelectuale?

El: – Nu, acuma știm că nu e așa.

Eu: – De unde știm?

El: – Păi problema s-a rezolvat.

Eu: – Da? Cum?

El: – Am rezolvat viteza luminii, definind-o din nou în 1972.

Eu: – Deci, s-ar putea să se mai schimbe.

El: – Da, dar n-o să mai știm pentru că am definit metrul funcție de viteza luminii, așa că toate unitățile se vor schimba concomitent.

Arăta foarte mulțumit că problema se rezolvase.

– Bine, am spus, dar cum rămâne cu marele „G”? [Constanta gravitațională, notată cu „g” (la noi), în sistemul englez cu „G” (G mare).]

Constanta universală a lui Newton. Ea a variat cu peste 1,3 la sută în ultimii ani. Şi se pare că variază din loc în loc, din când în când.

– Aici s-ar putea să fie greșeli, din nefericire chiar mari, legate de „marele G”, a spus el.

– Şi dacă se modifică într-adevăr? Poate că ea chiar se modifică, am spus.

Apoi am studiat cum o stabilesc ei. O măsoară în laboratoare diferite, obțin valori diferite în zile diferite, apoi fac media. Alte laboratoare din lume fac și ele la fel și, de obicei, ei obțin o medie diferită. Apoi, Comitetul Internațional Metrologic se întrunește din 10 în 10 ani sau cam așa, și face media valorilor obținute de laboratoarele lumii și decretează valoarea marelui G. Dar dacă G chiar fluctuează? Dacă s-a modificat? Există dovezi că ea se modifică pe parcursul unei zile și pe parcursul anului. Dacă Pământul, în mișcarea sa prin spațiu, a trecut prin porțiuni de materie neagră sau dacă alți factori de mediu au influențat-o? Poate că toate se modifică concomitent. Dacă aceste valori eronate urcă și coboară concomitent?

De mai mult de 10 ani încerc să-i conving pe metrologi să ia în considerare datele concrete. De fapt, acum încerc să-i conving să pună pe Internet, online, datele și valorile reale obținute, ca să vadă dacă se corelează, să vadă dacă toate cresc concomitent sau scad alteori. Dacă ele ar fluctua concomitent asta ne-ar spune ceva foarte interesant. Dar nimeni n-a făcut asta, deoarece G e o constantă. Nu are rost să cauți modificări.

E o exemplificare a modului în care o presupunere dogmatică inhibă cercetarea. Eu cred că constantele pot varia chiar considerabil, e drept în anumite limite, dar toate pot varia. Cred că va veni ziua în care jurnalele de știință, precum Nature, vor raporta constante săptămânal, asemeni rapoartelor de bursă din ziare:

Săptămâna asta marele G a crescut ușor, sarcina electronului a scăzut, viteza luminii nu s-a modificat și așa mai departe.

E doar unul din domeniile în care, gândind mai puțin dogmatic, lucrurile ar căpăta o altă deschidere. Unul dintre cele mai vaste domenii e cel al naturii minții, și e cel mai puțin rezolvat, așa cum spunea Graham adineauri. Ştiința pur și simplu nu poate explica faptul că suntem conștienți. Şi nu poate explica faptul că gândurile nu par să fie în creier. Nu toate experiențele noastre par să fie în creier. Imaginea voastră despre mine nu pare să fie în creierul vostru. Totuși, versiunea oficială e că există un Rupert mic pe undeva în capul vostru și că tot ce se află în această cameră e în capul vostru. Experiențele voastre au loc în creierele voastre.

Sugerez, de fapt, că o viziune presupune o proiecție de imagini în afară, că ceea ce vezi e în mintea ta, dar nu în capul tău. Mințile noastre sunt extinse dincolo de creierele noastre prin simplul act de percepție. Cred că proiectăm în afară imagini pe care le vedem iar aceste imagini ating ce privim. Dacă mă uit la tine din spate și tu nu știi că-s acolo, te afectează? Îmi poți simți privirea? Există dovezi numeroase că da. Senzația că cineva te privește e o experiență destul de comună, și experimente recente sugerează că e o capacitate reală. Şi animalele au această capacitate. Probabil că s-a dezvoltat în contextul relației pradă – răpitor. Animalele vânate care simt privirea ațintită a prădătorului supraviețuiesc mai bine decât celelalte. Asta ne duce către un nou mod de gândire despre relațiile ecologice dintre prădător și pradă, și deasemenea la extinderea minții.

Privim stele îndepărtate, iar mințile noastre se extind ca și cum le-ar atinge și se extind efectiv la diferite distanțe astronomice. Ele nu sunt doar în capul nostru.

Pare uimitor că ăsta poate fi un subiect de dezbatere în secolul XXI. Ştim atât de puțin despre mințile noastre, despre unde se află imaginile noastre, și asta e un subiect fierbinte dezbătut de studiile despre conștiință în zilele noastre.

Nu mai am timp să clarific și alte dogme, dar fiecare dintre ele e îndoielnică. În momentul în care te îndoiești de ele, apar noi posibilități. Pe măsură ce începem să ne îndoim de aceste dogme care încorsetează știința, aceasta va cunoaște o înflorire, o Renaștere. Cred cu tărie în importanța științei. Mi-am petrecut întreaga viață, întreaga carieră, ca cercetător. Cred însă că, dacă ne ridicăm peste aceste dogme, știința poate fi regenerată. Va deveni din nou interesantă și va susține viața.

Vă mulțumesc.

Note:

1[1] Înșelarea științei

2[1] Eliberarea științei