Transformă-ți viața prin Yoga Tradițională! Începem un nou curs la Abheda Yoga cu Leo Radutz. Rezervă-ți locul la ședința GRATUITĂ din 9 martie acum și fă primul pas către o variantă mai bună a ta AICI!
<>A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale și obiecte ceramice. Dar șansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneș și muncea doar pentru a-și asigura traiul zilnic.
Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăiește într-o colibă un înțelept care poate să-ți ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieșea niciodată din colibă și nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la ușă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înțeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înțeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.
Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni ușor, apoi trase oblonul de pe ușă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu niște ochi ce îl priveau din întuneric.
Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenție la expresia celui dinăuntru.
Şi văzu niște ochi plictisiți..nepăsători, total indiferenți.
În acel moment realiză că așa a fost și el față de meseria lui, leneș și nepăsător!
Își spuse: “Până acum am stat și am așteptat șansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de țelul meu!”
“Oare câți oameni fac aceeași greșeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de șansă în loc să pună mâna și să facă ceva..”
În următoarele luni începu să modeleze oale și ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, și rezultatele nu întârziară să apară. Deja câștiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-și permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, își dădea seama că nu era suficient și în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârșitul zilei nu se simțea împlinit de munca lui.
Așa că porni iar spre coliba înțeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuiește nimeni acolo. Bătu în ușă după obicei, apoi trase oblonul și puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?”
Ochii dinăuntru erau triști, obosiți, lipsiți de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci își aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni și își evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.
A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-și poată ajuta toate rudele, vechii prieteni și chiar vecinii cu care nu se înțelegea foarte bine. Toți cunoscuții lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.
După o lună, vindea și câștiga aproape de 2 ori mai mult și nu numai că ajutase mulți oameni cu bani și mâncare, dar îi rămânea și lui o sumă impresionantă. Câștiga atât de bine încât peste puțin timp reuși să-și ia o căsuță în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.
Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări și țări și care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine și își făcuse mulți prieteni, căci își păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflați la nevoie.
Dar înca era departe de țelul lui. Pentru a-și deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici și vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineața pînă seara și vindea aproape tot ce producea.
De data asta abia aștepta să ajungă din nou la coliba înțeleptului. Şi avea încredere deplină că își va primi răspunsul, ca și în celelalte dăți. Ajuns în fața colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era și mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el și îl trecu un fior.
Ciocăni în ușă cu mâini tremurânde și deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoștință îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.
“Muncesc de dimineața până seara și vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aș putea face diferit pentru a câștiga mai mult?” și se uită cu atenție în ochii înțeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar și disperarea unui om pe cale să-și piardă speranța.
Apoi se gândi la viața lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulțumit că se mutase în Cetate și că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa și bucura de viață.
În următoarea dimineață se trezi mult mai odihnit, parcă era mai ușor. Își savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viața lui. Abia acum își dădea seama cât de bine este să te și oprești din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice.
Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-și vândă creațiile.
Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuința lui pentru a-i încânta ochii.
Dimineața, lumea din târg era diferită. Erau alți mușterii, călători veniți din alte părți. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile și din mersul lui se vedea că era un om puternic și hotărât.
Omul se opri chiar în fața olarului și începu să studieze cu atenție ulcioarele lucrate cu migală.
“Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult față de cât câștigă un olar de rând”
Olarul nostru nu-și mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru fețele regale! Cu banii câștigați ar putea să-și deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze și să fie deschis la ceva nou!
Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulțumească înțeleptului mut. Îl ajutase așa de mult și nici măcar nu apucase să îl vadă complet la față! Vroia să-l strângă în brațe și să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor..
Ajuns la colibă, bătu la ușă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.
“Mare înțelept, știu că ești mai retras de felul tău, dar vreau să-ți mulțumesc din suflet și să-ți povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul.
Apoi deschise ușa și rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de ușă, era doar o oglindă…
Morala:
TOATE RASPUNSURILE SUNT DEJA IN TINE; TREBUIE DOAR SA PUI INTREBARILE POTRIVITE!
sursa: internet