Din ființa sa se revarsa permanent grația și beatitudinea divină

Nityananda înseamnă “fericirea eternă” (nitya- etern și ananda- fericirea). Numele său era o definiție a stării sale, fiind mereu  în conștiința divină, în extaz divin.

Această stare care îl reprezintă este descrisă de Swami  Muktananda în lucrarea sa „Maha  Siddha  Yoga  -  Secretele  căii  perfecțiunii”.

 

“O, Bhagavan Nityananda, Maestrul meu, tu ai trăit într-o mare austeritate. Erai mereu înconjurat de nenumărate obiecte, dar mâinile tale nu le atingeau și privirea ta nu se oprea asupra lor. Ai trăit într-un loc izolat, în jungla spre care, pe atunci, nu exista nici o cale de acces. Acum locul a devenit un sanctuar; astfel este încununată o existență de siddha.
Cunoșteai trecutul, prezentul și viitorul. Chiar dacă nu pronunțai decât un cuvânt, el nu era niciodată în zadar. Ai fost însăși întruchiparea renunțării, tu cel cufundat permanent în plenitudinea extazului interior. Această trăire continuă a extazului lăuntric este starea firească a unui siddha.

Erai permanent absorbit în beatitudine. Însuși numele tău era o beatitudine (Nityananda înseamnă beatitudine eternă). Când râdeai, bucuria și extazul emanau din fiecare celulă a ființei tale, ca și cum corpul tău s-ar fi dezagregat sub presiunea acelei bucurii nesfârșite. Totdeauna ai vorbit în aforisme. Chiar dacă nu rosteai decât un cuvânt foarte scurt, era la fel de semnificativ ca un lung discurs. Câteodată rămâneai tăcut două-trei zile la rând. Acesta este extraordinarul mod de a fi al siddha-șilor. “

A mai fost cunoscut sub numele de Bhagwan Nityananda.

 Originea sa este învaluită în mister

Se spune că a fost găsit într-o pădure de către o bătrânică în jurul anului 1896. Bătrâna avea familie, dar l-a dus unei prietene care își dorea foarte mult  să aibă copii, dar nu putea ramane însărcinată. Aceasta l-a adoptat cu mare bucurie și i-a dat numele de Ram.

Din nefericire, a murit când micuțul avea doar 6 ani.

El a fost luat în grijă de avocatul la care lucra mama sa adoptivă. Deși nu era copilul său, acesta a simțit o atacție inexlicabilă față de el și dorința de a-l proteja. Astfel, l-a luat cu el în calatoriile sale. În timpul acestor călătorii, ajunși la un templul al lui Krishna, Ram a doventit că deține cunoștințe esoterice deosebite, fapt confirmat și de un astrolog care a spus că este o ființă cu un înalt nivel spiritual.

În jurul vârstei de zece ani, ajuns in orașul sfânt Benares, Ram i-a povestit avocatului despre unele viziuni divine pe care le-a avut și că este timpul să se despartă pentru a se dedica spiritualității.

 A petrecut aproximativ 6 ani în Himalaya și apoi a s-a mutat în Kannangarh, unde a meditat într-o peșteră, dobandind starea de nirvikalpa samadhi.

Pentru ca nu avea apa in apropiere, el a creat un curent de apă în peșteră, care din acel moment curge în continuu. Înca din acele timpuri situl a devenit un loc de pelerinaj numit Guruvan.

Diferite forme de samadhi

Samadhi, starea ultimă de extaz divin, este starea în care regăsim universul exterior în noi. Adica, ființa limitata devine una cu divinitatea. Scopul ultim al oricărui căutător spiritual este comuniunea deplină cu Dumnezeu. Omul ajunge să se simta liber, viu si fericit.

Sunt mai multe forme de samadhi.

 Savikalapa  samadhi este prima etapă, cea superficială și reprezintă starea în care mai există modificări ale minții. În această fază au loc analize și sinteze, investigații și raționamente abstracte.

 Nirviklapla samadhi este starea în care omul transcede toate fluctuațiile mentale, adică atât gândurile, cât și emoțiile. Omul se simte liber, nelimitat și copleșit de beatitudinea divină. Când această stare devine continuă și naturală, se atinge starea numită Sahajavastha, care este condiția unui eliberat în viață.

Dar, nu numai atât, yoghinul poate să păstreze această stare ca stare de fundal putând fi în același timp prezent în lume, mereu conectat la natura sa divină, la infinitul din inima sa. El se simte mereu liber, viu și fericit indiferent de circumstanțele exterioare.

Mahasamadhi este suprema formă de identificare extatica cu Divinitatea. Este ultima etapă, cea mai înaltă a desăvârșirii conștiinței, care împlicâ însă totala depsrindere a conștiintei yoghinului de structurile inferioare. Deci, înseamnă ca yoghinul părăsește planul fizic, dar moartea sa este trăita lucid, pe deplin constientizata, ca o trecere in alt plan de conștiință superior, divin. Toți marii yoghini și ființele umane pe deplin eliberarte spiritual părăsesc planul fizic numai atunci când consideră aceasta oprtun și numai odata cu încheirea deplina a misiunii lor spirituale, divine.

Ashramul din Ganeshpur-locul sfințit prin prezența sa

După o lungă vreme de pelerinaj prin întreaga Indie a rămas să locuiasacă la Ganeshpuri pentru a-și îndeplini misiunea divină.

“Omul este necesar să caute calea cea mai scurtă și mijloacele cele mai rapide pentru a se întoarce „acasă” - să transforme scânteia în flacără, să se contopească cu aceasta și să se identifice cu marele foc care a aprins scânteia.”

Ashramul în care a locuit este un loc frumos, liniștit și senin. De îndată ce pășești în templu simți o stare de calm și seninătate coborând asupra ta. Binecuvântata pace a tăcerii este tangibilă aici. Oamenii vorbesc în șoapta doar atunci când este necesar pentru a nu perturba câtuși de puțin liniștea și pacea care domnesc aici.

La poarta ashramului  devoții stăteau ore în șir la coadă indiferent de vreme pentru a ajunge sa aiba binecuvantarea sa. Devotamentul, dragostea și adorația care domnea în acest loc a facut din Ganeshpur un loc în care cerul se unea cu pământul, divinul cu profanul.

Unul dintre discipolii săi spunea:

„Din momentul în care Nityananda și-a revărsat grația asupra noastră, nu ne-am mai simțit limitați de timp. Într-adevăr, forța sa spirituală ne ajută să transcendem timpul. Trăim un continuu prezent extatic. Acesta ne transformă din ignoranți în iluminați.”

Având cunoștințe de hindi, engleză, tamilă, telugu, malajă, kannada și maratie, i-a îndrumat pe căutători pe diferite căi în funcție de capacitatea lor.

Nu a rămas nici o scriere de la el. Dealtfel, el nu s-a considerat ca fiind maestru sau aparținând unei căi spirituale. Nici nu a urmarit să aibă discipoli sau să vindece oameni. Cu toate acestea a fost foarte căutat și adorat de oamenii care fie căutau vindecarea, fie căutau eliberarea spirituală.

Fiind permanent în starea de beatitudine divină, îi influența pe cei din jur pur și simplu prin prezența sa. Oamenii se vindecau de diverse boli beneficiind de harul sau. Toți devoții care ajungeau în prezența lui găseau pace și aveau un sentiment complet de împlinire.

Grația emana din ființa sa și oferea oamnenilor suferinzi alinare, chiar și celor orbi sau cu diverse dizabilități. Prin prezența sa divina, prin privirea caldă și zâmbetul blând putea înlătura natura egoistă a oamenilor și îi îndrepta către divin.

Toți cei care veneau se bucurau de oceanul de dragoste și pace care izvora din ființa sa.

Ashramul era vizitat nu numai de adulți, ci și de mulți copii. Bhagwan a iubit foarte mult copiii și a oferit zilnic o masă gratuit pentru peste o mie de copii din satele din apropiere. El însusi se juca cu ei și le oferea dulciuri, jucării și hăinuțe.

A părăsi planul fizic intrând în Mahasamadhi

Bhagwan a dus o viață extrem de simplă, cu o practică spirituală asiduă.

Spre finalul vieții a dedicat tot mai mult timp practicii spirituale și a ținut mult post negru, încât ajunsese să fie foarte firav.

A anunțat cu două săptămani înainte că a venit timpul să părăsesca planul fizic. A rămas într-o stare de calm, strălucire și seninătate până la sfârșit.

Pe 8 august 1961 a intrat în Mahasamadhi.