E bine și necesar să fii bun… dar să nu fii prost
Cum împletim eforturile necesare pentru propria transformare și spiritualitate cu responsabilitățile exterioare, de muncă și familiale?
Cu bun simț și ingeniozitate,
ținând cont că ce facem pentru noi este secundar
față de ceea ce suntem datori să realizăm pentru ceilalți,
în virtutea responsabilităților pe care ni le-am asumat (mai ales că deseori nu sunt doar responsabilități ci este vorba, de fapt, de iubire).
Adică nu avem voie să spunem
„eu ma duc la Abheda, voi puteți sta nemâncați sau bolnavi, am să vă îngrijesc după aceea”
sau
„eu mă duc la Abheda, răbdați pentru că yoga este esența vieții, este cel mai prețios lucru posibil”.
E adevărat că este cel mai prețios lucru posibil pentru noi,
dar nu și pentru ceilalți
și nu avem dreptul ca pentru binele nostru
să ignorăm responsabilitățile noastre pe care tot noi ni le-am asumat.
E adevărat că
„dacă punem pe primul loc ceea ce este spiritual, toate celelate ni se vor oferi pe deasupra”.
Da, dar responsabilitatea față de alte persoane nu poate fi ignorată pentru binele nostru.
Este necesar să aplicăm principiul
„dreptatea si adevărul fără iubire sunt cruzime iar credința fără iubire este fanatism”.
Gandhi a spus „Mâinile care ajută sunt mai prețioase decât gurile care se roagă”.
Deși sunt prețioase toate, am adăuga noi și sunt convins că asta știa și marele Gandhi.
Pe de altă parte și această responsabilitate are niște limite.
Dacă pentru cei aflați în grija noastră am realizat suficient ajutor
iar mai mult reprezintă deja un lux, putem să ne oprim în a ajuta
până când va fi din nou nevoie stringentă
și putem să ne orientăm cu atenție și ingeniozitate si asupra propriilor noastre nevoi,
în primul rând fiind cele spirituale.
Compulsiunea in care tindem să ignorăm propriile nevoie este periculoasă
și duce la autodistrugere,
ea fiind umbra tipologiei psihice numărul 2 de pe eneagrama
care poartă numele de „altruistul”.
Este necesar să învățăm
„să fim buni dar să nu fim proști”
și să acționăm cu înțelepciune
pentru a nu duce poveri karmice care nu ne aparțin.
Deci, este cazul să ne ocupăm și de nevoile noastre
împletind acest lucru cu responsabilitățile exterioare într-un mod înțelept,
pe primul loc fiind cele exterioare.
Iar atunci când ne ocupăm de noi,
punem pe primul loc ceea ce este spiritual
si apoi celelalte aspecte.
Procedând astfel vom avea și cel mai bun echilibru interior
și santosha sau multumire sufletească
și …vom primi si toate celelate pe deasupra.
Se spune că…
un cizmar dintr-un sat cu mulți oameni săraci a mers la un maestru și l-a întrebat:
„Te rog, maestre, ajută-mă, poate știi care este opinia lui Dumnezeu în legătură cu această problemă.
Eu sunt cizmar în acest sat cu oameni destul de săraci, cu mulți oameni desculți.
Cei care muncesc nu au decât o preche de încălțări
și eu sunt nevoit să lucrez toată noaptea pentru a le repara incălțările,
pentru ca ei să le poată folosi ziua la muncă.
„Asta e”, a zis Maestrul, „vei dormi atunci ziua iar noaptea iți vei ajuta semenii
iar asta este, pentru tine, o ocazie privilegiată de a face Binele
și de a fi pe placul lui Dumnezeu.”
„Îți mulțumesc Maestre, am înțeles deja asta și de aceea nu mă plâng
ci sunt fericit că pot să îi ajut cu ceva care este important pentru ei.
Dar problema mea este alta:
fiindcă este necesar să termin de reparat încălțările,
nu reușesc să realizez rugăciunea de dimineață pe care mi-ai indicat să o realizez
și pe care am găsit-o și în textele sacre.
Te rog, spune-mi, nu se supără Dumnezeu pe mine că, în loc să mă rog, eu repar încălțări?
Ce spun textele sacre în această privință?
„Si, dacă nu te rogi la ora dimineții, ce faci tu atunci”
„Păi… bat cuie reparând incălțările și… oftez, fiindcă altceva nu pot face mai mult”
Maestrul a răspuns:
„Problema aceasta, ca atare, nu am întâlnit-o în textele sacre
dar pot să îți spun ce aș face eu dacă aș fi în locul lui Dumnezeu.
Aș aprecia mult mai mult oftatul tău în timp ce îi ajuți pe oameni
decât rugăciunile pe care le-ai face ignorând nevoile lor stringente”
Dar o altă poveste ne arată și o altă față a ajutorului pentru ceilalți.
Se spune că o pasăre migratoare cu un penaj foarte frumos dar care, mai ales, cânta minunat de frumos iși petrecea ziua în poienița în care își avea cuibul.
Ea cânta minunat toată ziua din toate puterile, atunci când nu se hrănea.
Lângă cuibul să se afla o colonie de furnici care erau foarte fericite să-i audă cântecul în timp ce ele munceau de zor.
Asa că au rugat-o pe această pasăre să stea mai aproape de ele
si să le cânte pentru că asta le bucura foarte mult.
Iar furnicile îi aducea semințe penteu a se hrăni,
doar-doar va rămâne cu ele pentru a le cânta.
Când a venit vreme împerecherii,
furnicile au llăudat pasărea pentru cântecul ei și au rugat-o să nu plece de lângă ele pentru a-și întemeia o familie, să nu renunțe la a le cânta fiindcă lor le place foarte mult cântecul ei minunat.
Când a venit vremea antrenamentului de zbor pentru migrație, la fel, furnicile au rugat-o pe pasăre să rămână lângă ele, fiindcă o vor ajuta cu hrană, deoarece deveniseră dependente de cântecul ei minunat.
Asa ca vremea a trecut, păsările ai plecat în țările calde,
iarna a venit iar pasărea noastră le cânta furnicilor bucuroase zi de zi,
răbdând frigul tot mai pătrunzător
dar trăind o stare de anxietate, pustietate sufletească și amărăciune.
Deși furnicile îi ofereau destulă hrană ca nu aibă nevoie de nimic.
La un moment dat furnicile i-au spus că ar putea să rămână toată viața cu ele pentru că lor le place foarte mult și că o vor hrăni în continuare.
Și că, dacă nu mai are nevoie de hrană, să renunțe la aripile sale, ca un semn al angajamentului său de a fi cu ele.
Pasărea s-a lăsat convinsă și a renunțat la penele aripilor sale, rămânând în continuu lângă mușuroi și cântându-le în continuu furnicilor care o lăudau atât de tare.
Anii au trecut și, în timp, pasărea si-a dat seama că a făcut o mare greseală.
Și-a sacrificat menirea sa de pasăre pentru a le cânta furnicilor care nu au nevoie neapărat de cântecul ei.
Acest cântec era, de fapt, pentru ele, un lux nenecesar la care ar fi putut renunța.
ținând cont de importanța urmării propriei dezvoltări personale ca pasăre migratoare.
Prin urmare, pasărea si-a dat seama că a luat niște decizii greșite,
a părăsit mușuroiul și a mers să își implinească ce a mai fost posibil din dezvoltarea sa”.
Deci… există o limită la care este cazul să ne oprim pentru că, pentru a-i ajuta pe ceilalți,
este necesar să ne ajutăm și pe noi.
Ceea ce putem să le oferim celorlalți este tot mai prețios
cu cât valoarea noastră interioară crește
sau aptitudinile noastre sunt mai rafinate (conform principiului Căii Marelui Vehicul, Mahayana)
Deci, cum facem ?
Evaluăm în permanență nevoile celorlalți sub aspectul cantității și calității
și cât de important este pentru ei ajutorul nostru
comparativ cu importanța implinirii nevoilor și dorințelor noastre spirituale.
Luăm decizii in permanență,
făcând un slalom printre responsabilități și propriile nevoi,
respectând promisiunile date altora sau obținând grația lor, atunci când este cazul,
având grijă de cei dragi
atunci când și cât este cazul.
E bine și necesar să fii bun… dar să nu fii prost
Nu putem ignora dharma noastră exterioară
dar nici pe cea interioară nu o putem ignora.
Desigur că persoanele cu multe responsabilități,
care au familie sau familie numeroasă
au mai puține rezerve de timp și de energie pentru dharma personală,
ele crescând mai ales prin iubire, dăruire și efort detașat,
practicând sistemul karma yoga
și practicând cât de puternic pot sistemul Abheda
de metode ce oferă spiritualitatea în mijlocul vieții.
Este necesar să fim foarte atenți
ce responsabilități ne asumăm,
fiindcă după aceea este necesar să le ducem la capăt
și aici este necesară o armonie înțeleaptă.
Vă doresc succes, dragii mei!
Leo Radutz, fondatorul sistemului Abheda, inițiatorul Revoluției OMului Bun