Sfantul Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745.
Părinții săi, Isidor și Agatia Moshnina erau o familie de negustori bogati.
Tatăl lui era comerciant și spre sfârșitul vieții a început construcția unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credință. . După moartea soțului ei, Agatia Moshnina a continuat construcția catedralei.

Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte.
Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a căzut de pe schela turnului de clopote, ce apartinea de catedrala începută de către tatăl său, de la o înălțime de șapte etaje, fara sa patimeasca nimic. Îngrozită, mama a alergat la el și și-a găsit fiul nevătămat.
Băiatul ar fi putut muri dar Dumnezeu a cruțat viața acestui viitor astru al Bisericii.

La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Atunci a visat-o pe Maica Domnului, care i-a promis că îl va vizita și îl va vindeca. Rugandu-se, mama Sfantului a primit și ea in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a vindecat imediat.

Inclinarea catre spiritualitate s-a manifestat timpuriu.
Inca din anii adolescentei, Prohor – cum ii era numele de botez – traia mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. Înzestrat cu o memorie excelentă, a învățat repede scrisul și cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii și să citească atât Sfânta Scriptură cât și Viețile Sfinților împreună cu colegii săi de studenție. Cel mai mult îi plăcea să se roage și să citească Sfânta Evanghelie când era singur Își făcea planuri pentru a-și dedica viața în întregime lui Hristos și a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii și l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viața lui.

Prochorus a pornit pe jos împreună cu alți pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinții Peșterilor. Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt, era o femeie – Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mânăstirea din pustia Sarovului și acolo să-și câștige mântuirea. Trecând pe la casa părintească, Prochorus și-a luat rămas bun de la mama și rudeniile sale. La 19 ani, având binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale.

În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareț Părintele Pahomie. Acesta l-a primit și l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine și prescură și lucra în tâmplărie. Tânărul își făcea ascultările cu râvnă și zel, ca și cum l-ar servi pe Domnul Însuși. Prin muncă constantă el se ferea de acedie (întristare), pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Aceasta se vindecă prin rugăciune, abținerea de la conversații plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijență și vorbă fără rost”.

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abținea de la mâncare în zilele de miercuri și vineri și mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle și suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif și ceilalți părinți îl iubeau pe Prochorus și aveau grijă de el. Boala l-a ținut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulțumire din gura lui. Temându-se pentru viața lui, părinții doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ” Sfinte părinte, eu m-am încredințat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului și al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinților se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru și Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noștri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr și imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei frații l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariției Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinților Zosima și Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul și dorința sa nestăvilită de a-L sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent, chiar și după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericești, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoții.
În timpul Sfintei Liturghii din Marea și Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie și părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunță cuvintele: „O, Doamne, mântuiește pe cei ce se tem de tine și auzi-ne”, după care ridică patrafirul spunând: „În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare și, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup. Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toți rugătorii și a intrat în icoana sa din dreapta ușilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt și nu s-a mai putut mișca din loc. Ceilalți l-au dus de mână în altar unde a rămas nemișcat încă trei ore, cu culoarea feței schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. Revenindu-si, i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”?.

După această vedenie, aspiratia sfantului a crescut. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot, săvârșind Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareț al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanță de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit „Muntele Athos” și unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea și se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtășea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim își petrecea timpul cu nevoințe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deșert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea și din Sfinții Părinți și Sfintele Slujbe. Sfântul a învățat pe de rost multe din imnurile bisericești pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei și-a amenajat o grădină și un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri și vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemișcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut și arhidiaconul Alexandru care locuiau și ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplație și se retrăgeau în liniște ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obișnuia să culeagă mușchi dintr-o mlaștină pentru fertilizarea grădinii, iar când țânțarii îl înțepau rău de tot el suporta spunându-și:” Patimile sunt omorâte prin suferință și durere”.

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări și mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorința ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinați, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el și animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca și Adam în Paradis.

Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca ” tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult”, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti.

Odată, pe când lucra în gradină, trei hoți l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deși avea un topor în mână și ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-și cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncându-și unealta jos, el le-a spus hoților să facă ce doresc. Atunci hoții l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane și câțiva cartofi, au plecat. Călugărul își redobândi cunoștința, se târî până în chilie și rămase așa toată noaptea.
Dimineața următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar frații văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste și spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferință din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiți că mai trăia după o asemenea bătaie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru și Ioan i s-au arătat și prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea, el nu se putea îndrepta și rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băț pentru tot restul vieții. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui și s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți.

Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

Pentru a alunga vicleșugurile vrăjmașului, Sf. Serafim și-a intensificat nevoințele și a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), și anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriașă din pădure sau pe una mică din chilia lui și nu se odihnea decât foarte puțin. Stătea în picioare sau în genunchi și se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat așa timp de 1000 de zile și nopți.
Cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.

În 1807, starețul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepția călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu fața la pământ până când acesta trecea mai departe.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.
Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului și bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: „Dobândește spiritul păcii și mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se și citind. I s-a permis să servească masa și să se împărtășească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălțimile purității spirituale și prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii și facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el și-a deschis ușa chiliei pentru ceilalți călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învățându-i pe ceilalți prin exemple.

Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare – sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii.

Noul stareț al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu frații călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii.

La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.

Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului și doi ierarhi comemorați în acea zi, ieromartirul Clement al Romei și Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune și i-au spus să renunțe la izolare și să se dedice celorlalți oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-și împărți timpul între viața din pădure și viața în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească, ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar ușile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat și pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor și ca doctor al sufletelor le vindeca neputințele trupești și sufletești prin rugăciune și prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simțeau dragostea lui nemărginită și blândețea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: „Bucurați-vă, Hristos a înviat!” El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiță a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca și noi!”

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băț, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: „Îl încerc și eu așa cum mă încearcă el pe mine”.

În ultima parte a vieții sale pământești, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon, el l-a însoțit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareța mănăstirii, o ascetă – Maica Alexandra și părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat și îmbunătățirii vieții monastice a maicilor de la mănăstirea Diveyevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi, ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii și prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana viețuitorilor mănăstirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoința sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere față de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viața pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost și el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puțin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit și s-a tipărit renumita „Conversație a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusă pe hârtie de Motovilov după conversația de la sfârșitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informații despre viața Sfântului Serafim. Această conversație este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorința lui Nicolae Motovilov de a înțelege scopul vieții creștine. Sf. Serafim știa că Motovilov căuta acest răspuns din tinerețe fără să găsească satisfacție. Sfântul părinte i-a spus că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii și ale vieții întru Duhul Sfânt.
Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem ști dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh și cum recunoaștem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privești?” Motovilov i-a răspuns: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul și fața vă este mai strălucitoare ca soarele”.
Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum și tu ești la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că și tu ești în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt așa”. Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experiențe toată viața lui. „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înțelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Toată lumea îl cunoștea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet și făcător de minuni. Cu un an și 10 luni înainte de săvârșirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli și cu alte 12 fecioare mucenițe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana și Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredințându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final, Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariția Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viață, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălțat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictețe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii și vorbea tot mai mult despre apropiata sa „plecare”. Își cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei și pe care singur și l-a făcut. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui.

Sfântul și-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinților Zosima și Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtășit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe frați și și-a luat rămas bun, cu cuvintele: „Salvați-vă sufletele. Să nu deznădăjduiți, să rămâneți în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.
În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora șase dimineața la utrenie și a simțit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obișnuia să lase lumânări să ardă în chilie și Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
„În timpul vieții mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, „dar când voi muri veți ști, pentru că un foc se va aprinde”.
Când au deschis ușa au văzut cărți și alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucișate pe piept cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii și a fost dus în fața Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viața.

Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în fața Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinții săi, Isidor și Agatia.
Moaștele Sfântului Serafim se află la Diveyevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalații militare. Diveyevo e la răsărit de Moscova.

Manastirea Sarov se afla in Eparhia Tambov din judetul Temnicov, la 38 de verste (o versta = 1.068 km) de orasul Temnicov, la hotarul judetelor Nijegorodsk si Tambov. Manastirea e situata la o distanta de 400 de verste de orasul Mosciva, 60 de verste de orasul Arzamas, 170 de verste de orasul Nijnii si 120 de verste de orasul Muron din eparhia Vladimir. Ea este situata pe un deal, într-o padure, între doua râuri – Sarovka si Latis – ce se unesc între ele chiar sub aceasta manastire. Cea mai apropiata localitate se afla la o distanta de cinci verste de manastire.
Asezarea geografica a manastirii Sarov este pitoreasca si încânta sufletul oricarui pelerin.
Aici regimul monahal era strict. Slujbele religioase se savârseau continuu si se slujea conform regulamentului monahal din Muntele Athos. Cântarile religioase din cadrul slujbelor ce se savârseau aici continuu iti umpleau sufletul cu o putere inexplicabila si îti transmiteau o stare de evlavie fata de vietuitorii acestui lacas, care se proslaviau prin faptele si nevointele lor întru Domnul.
Despre aceasta manastire se poate spune ca a fost cu adevarat o manastire pilduitoare si renumita datorita frumusetii exterioare, cât si a celor interioare. S-a proslavit prin viata, nevointele si învataturile cuviosilor ei parinti precum : întîistatatorul ieromonah Ioan; succesorul acestuia – staretul Dimitrie; cuviosul staret Efrem; virtuosul parinte Pahomie; smeritul Isaia; râvnitorul parinte Pitirim; cuviosul Ioachim; dreptul egumen Nifon; pustnicul egumen Nazarie; ieroshimonahil Dorotei; schimonahul Marcu; ieroschimonahil Serafim si Ilarion; ierodiaconul Alexandru si multi nevoitori demni de amintire. Faptele si învataturile acestor barbati virtuosi au lasat urme adânci în sufletele multor crestini evlaviosi.
Vietuitorii acestei manastiri au fost statornici în credinta si slujirea lor lui Dumnezeu. Ei au trait si s-au nevoit pentru mântuire si pentru înfrumusetarea duhovniceasca a sufletelor lor si a lacasului în care si-au petrecut viata pamânteasca. Cuviosii parinti si-au închinat întreaga lor viata slujind cu trupul si cu sufletul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp exemplu demn de urmat atât pentru succesorii lor, cât si pentru crestinii evlaviosi. S-au nevoit în tacere, au trait în rugaciune continua si fiind înzestrati cu har dumnezeiesc au avut o cunoastere precisa si înteleapta a sufletului omenesc. Ca niste candele aprinse au ars cu flacara curata, împrastiind învataturile lui Hristos celor care s-au apropiat prin ei de Dumnezeu, aratându-le fiecaruia în parte drumul drept ce duce la mântuire.
O, câte virtuti au dobândit sufletele lor! O, câta vitejie duhovniceasca au avut trupurile lor. Au fost în credinta statornici, în rabdare neclintiti, în dragoste pentru Dumnezeu si aproapele desavârsiti, în rugaciune neobositi, în înfrânare curajosi, chiar si în lupta dureroasa a despartirii sufletului de trup au fost puternici si vioi.
Evlaviosi parinti, arzând de o credinta statornica, cu rugaciune fierbinte si-au dat sufletele în mâinile Dumnezeului Celui viu. De aceea este spre folosul sufletelor noastre sa ne amintim de acesti cuviosi parinti, sa retinem învataturile lor îndrumatoare pe care ni le-au lasat ca un testament pecetluit cu dragoste. Se cuvine sa cinstim faptele lor mântuitoare savârsite spre folosul lor duhovnicesc si al sfintei manastiri Sarov.

Posted in Manastirea Sarov | No Comments »
Invataturi catre monahul începator
May 17th, 2007

Dupa ori influenta altora sau în orice alt chip ai venit tu în aceasta manastire, nu te mâhni, este o cercetare dumnezeiasca. De vei pazi cele ce-ti voi spune tie, te vei mântui pe tine însuti si pe cei ce sunt în jurul tau si pentru care te îngrijesti. Prorocul zice „N-am vazut pe cel drept parasit, nici samânta lui cerând paine” (Ps. 36,25). Traind în manastirea aceasta, sa pazesti poruncile, stând în biserica sa fii atent la toate slujbele si sa cunosti toata rânduiala bisericii, adica cele 7 Laude bisericesti – sa le înveti, sa le tii minte. Daca te afli în chilie si nu ai „rucodelie” (lucru de mâna), atunci citeste din cartile sfinte, mai ales din Psaltire. Straduieste-te sa repeti de mai multe ori un verset ca sa tii minte totul. Daca te cheama la ascultare, de-te si spune si rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine, pacatosul”.
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început, o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita traire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei ?
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste totdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii, în acest caz, surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânz manânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.
Daca te vezi pe tine asa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sanatos si vesel. Iti spun adevarat ca daca te vei purta asa, atunci vei ramâne în manastire pâna la sfârsitul vietii tale.
Smereste-te si Domnul îti va ajuta sa scoti la lumina dreptatea ta si judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).

Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov

Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din mort”?. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.

Posted in Proorocirile Sfântului Serafim | No Comments »
Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov
March 17th, 2007

Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov

Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore – de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mananca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu, traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus”  (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait”  (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia”  si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci , in acest fel, patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.
…………………………………………………………………………