Legea de aur în Parenting

Legea de aur în Parenting-ul copilului

și în dezvoltarea personală a adultului

Zeci, poate chiar secole în urmă,

regula fundamentală din parenting era bine cunoscută, înțeleasă mai naiv, poate chiar prostește ori foarte prostește uneori;

totuși, regula fundamentală de parenting era bine cunoscută, și anume:

învață-ți copilul să-și stăpânească dorințele în favoarea a ceea ce este important de făcut.

Învață-ți copilul să aibă deprinderile necesare vieții de adult.

Învață-ți copilul să fie perseverent, să fie un caracter de oțel, să transceandă obstacolele.

Îmi aduc aminte când eram mic, am auzit exprimarea acestui principiu în puține cuvinte, care m-a revoltat atunci.

Cineva spunea (vorbeau părinții între ei): „Nu trebuie să lași copilul să facă ce vrea el!”

Atunci mi s-a părut aberant („cum de v-ați putut gândi la așa ceva? Ce oameni răi, ce aveți cu copiii?”).

Principiul însă, era doar prost exprimat.

Este vorba despre :

„nu lăsa copilul să lâncezească,

să nu dobândească capacitatea de a putea să nu facă ceea ce-i vine,

ceea ce tinde în momentul respectiv!”

Adică nu-l lăsa să stea, să se joace, să-și satisfacă necesitățile primare, să se distreze, să lălăie.

Învațăți copilul să poată să treacă peste o dorință, în favoarea altei dorințe, mai importante.

Învață-ți copilul să treacă peste dorința a cărei satisfacție vine imediat,

în favoarea unei dorințe mult mai importante, dar a cărei satisfacție vine mai târziu.

Învață-ți copilul să manifeste capacitatea de a nu fi ca un animal,

adică de a putea avea previziune și de a accepta investiția în efort, anticipând rezultatele viitoare.

E uimitor, cum de oamenii au renunțat foarte ușor la acest principiu, pentru că,

deși am vorbit de mai multe, este vorba despre un singur principiu.

Și uimitor, cum nu 1% sau 2%, ci foarte mulți oameni au uitat efectiv de disciplinare și autodisciplinare!

Au uitat cu totul, nu parțial, de faptul că, autodisciplina îi permite omului:

– să reziste la vicisitudinile vieții,

– să rezolve problemele emoționale,

– să rezolve frustrările, traumele,

– ba chiar, la un moment dat, acestea aproape, nici să nu mai conteze!

Iată cheia parentingului modern – cum ar putea fi implementată această cheie?

Lipsește ceva, în acesat moment, pentru care această cheie nu poate fi implementată.

Și anume: copiii știau că nu există altă soluție, adică

trebuie să facă ceea ce părintele, educatorul, învățătorul, profesorul, îi cere.

Dacă nu făcea ce spunea părintele, la un moment dat avea probleme:

era pedepsit sau chiar cunoștea niște corecții fizice

pe care apoi căuta să le evite cu orice preț, pentru a merge înainte.

Deci, lucrurile erau în așa fel făcute încât, copilul simțea că:

în spate nu are cum, așa cum dorește el,

în stânga nu are cum,

în dreapta nu are cum,

nu poate merge decât înainte.

Părintele se ducea cu copilul la învățător și făcea un transfer de autoritate; îi spunea:

„ să-l asculți pe învățător, așa cum mă asculți și pe mine.

Domnule învățător, dacă nu vă ascultă, vă rog să îmi spuneți”

și așa mai departe…

pentru că părintele era conștient că dacă copilul nu dobândește capacitatea de autostăpânire,

dacă rămâne la nivelul unei ființe copleșită de dorințe,

el va fi inferior și nu se va deosebi foarte mult de un animal care,

atunci când i se oferă o prăjitură sau ceva de mâncare atrăgător,

renunță la libertate pentru o clipă de bucurie gustativă sau pentru puțină hrană.

Ei bine, cu multă ingeniozitate, acest lucru, cei 3 pereți din spate, din stânga și din dreapta, au fost eliminați.

Părinții acum, învățătorii sau profesorii, chiar dacă vor,  pot să discute,

pot să peroreze, pot să arate care este principala greșeală,

dacă mai este cineva preocupat de aceste lucruri,

dar nu mai au cum să implementeze, pentru că lipsește acest instrument:

instrumentul direcționării copilului în sensul dorit.

De exemplu, nu mai devreme decât perioada așa-zis comunistă, exista următorul instrument:

„dragul meu copil pe care eu îl iubesc foarte mult, eu îți vreau doar binele;

dacă nu vrei să mă asculți, este alegerea ta;

în situația asta, eu renunț la grija pentru tine, renunț la sacrificiile pe care le fac pentru a-ți fi ție bine

și te las pe mâna statului, te ofer statului ca să te educe în casa de copii

sau chiar în centrele de reeducare pentru copii.”

Acest lucru era foarte benefic pentru că făcea ceva fundamental:

arăta, evidenția faptul că părintele este omul care îi vrea binele,

care indiferent de pregătirea sa sau nivelul său spiritual,

cu siguranță, părintele este o ființă care îi vrea binele copilului

și pentru asta poate face chiar mari sacrificii, pe care copilul nu le observă – e firesc –

dar sacrificii la care el poate renunța:  „ah, nu -ți place, atunci renunț și te las să fii copilul statului”.

Într-adevăr, instituția statului de reeducare era eficientă, dar astăzi nu mai este .

Azi auzim de fapt că, pedagogii sau persoanele abilitate să aibă grijă de copii,

sunt primii care abuzează, primii care fac trafic de persoane cu copiii de care are grijă,

spunându-le verde în față: „dragii mei, asta este singura voastră șansă, prostituați-vă pentru că nu este altă variantă!”

Astfel că astăzi, părintele se uită la copilul său pe care și l-a dorit foarte mult,

pentru care a făcut deja multe sacrificii, se uită cum acesta este preluat de ideologia oficială,

luat de școală care nu are niciun instrument de constrângere,

o școală în care, copilul în loc să învețe ceva, se dezvață de ceea ce este bun și asimilează ce este rău,

o școală în care el nu mai este decât obiectul ideologiei LGBTQ, impusă cu forța,

o etapă în care părintele află că până și legea este profund împotriva sa

și că copilul său nu este copilul său, că este copilul comunității care face ce vrea cu el;

în principiu, din păcate, ceea ce vrea,

este să-l transforme într-un membru semnificativ al viitoarei comunități idiocracy,

fiind vaccinat cu otrăvuri de mic,

fiind îmbuibat cu hrană toxică,

fiind învățat că nimic nu contează,

decât propria lui dorință, fiind învățat că părintele nu are niciodată dreptate dacă are altă părere decât copilul,

fiind învățat că e mai bine să facă doar ce vrea el,

să nu învețe, să nu fie tocilar,

ajungând, bineînțeles, adult bine îmbrăcat,

cu un telefon de calitate, făcut de alții,

dar nedeosebindu-se foarte mult de „un mâncător inutil” (cum a precizat Yuval Noah HARARI),

făcând parte practic din milioanele de „mâncători inutili”

pe care ce-i care i-au creat în cele din urmă, iau decizia că nu au nevoie de ei.

Ce trebuie făcut?

Foarte simplu:

să revenim la principiul fundamental de parenting:

copilul trebuie să învețe să își transceandă nevoile fiziologice,

dorințele de confort

în virtutea dezvoltării unei perspective care să-i permită să-i fie bine nu neapărat în viitorul apropiat,

ci chiar și în viitorul mai îndepărtat.

Acharya Leo Radutz,

fondatorul sistemului Abheda,

inițiatorul Revoluției OMului Bun