Transformă-ți viața prin Yoga Tradițională! Un nou curs la Abheda Yoga cu Leo Radutz. Înscrierile se închid curând! Rezervă-ți locul la curs acum (prima ședința GRATUITĂ) și fă primul pas către o variantă mai bună a ta AICI!
Vedem din acest raport că Pilat nu a dorit să il crucifice pe Iisus
ci a facut asta la insistenta fariseilor.
A incercat să rezolve in fel si chip dar nu a fost posibil
si, conștient de ingrozitoarea faptă impusă,
a dat curs presiunii multimii nebune.
“Raportul lui Pilat despre cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim, în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret.
Al Majestății Voastre preasmerit și supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.
Nobile Suverane, Salutare
Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret.
Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile au fost de un astfel de caracter
care mă face să vi le raportez în amănunțime,
pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, prin scurgerea timpului, nu se va schimba până la urmă cu totul soarta națiunii noastre;
căci se pare că în zilele din urmă
zeii au încetat de a mai putea fi invocați.
Eu, din partea mea, sunt gata să spun:
blestemată fie ziua aceea,
în care am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii!
La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată
și am poruncit să se facă un ospăț mare,
la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,
împreună cu Arhiereul și pe toți oficianții lui.
La ora anunțată, nici unul din oaspeți nu s-a arătat.
Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală.
Mai târziu, dupa câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-și ceară scuze.
Îmbrăcămintea, ca și purtarea sa, erau grozav de viclene.
El pretindea că religia sa îl oprește pe el și pe supușii lui,
de a sta la aceeași masă cu romanii și să închine libații cu ei.
Eu am considerat necesar să primesc această scuză,
dar tot cu acea ocazie m-am convins că cuceriții
se declară dușmani ai cuceritorilor
și mi se părea că dintre toate orașele cucerite,
Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit.
Atât de turbulent este acest popor,
încât trăiam mereu cu teama că va izbucni în orice moment o răscoală.
Pentru suprimarea ei însă nu aveam decât un singur sutaș
și o mână de soldați.
Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei,
care m-a informat că și el abia are trupe
deajuns pentru a-și apăra provincia sa.
Dorința irezistibilă de cucerire,
care ne împinge a ne întinde împărăția dincolo de mijloacele noastre de apărare,
mă tem să nu fie cumva o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre multe vești ce mi-au venit era însă una, care mă interesa în mod deosebit…
Se zicea că a apărut un tânăr în Galileea, predicând, pe un ton blând și nobil, o altă lege,
în numele lui Dumnezeu ce L-a trimis.
La început mă temeam ca Acesta să nu fie vreun agitator
care să ațâțe poporul contra romanilor,
dar, nu după mult timp,
temerile mele au fost spulberate.
Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă locul numit Siloam,
am văzut acolo o mare adunare de oameni,
iar în mijlocul ei am zărit un tânăr
care stătea rezemat de un copac
și, plin de o neobișnuită seninătate și calm, predica mulțimii.
Mi s-a spus că Acesta este Iisus.
Era tocmai ceea ce, atunci,
mă așteptam cel mai puțin să văd,
atât de mare era deosebirea între El
și ascultătorii Lui.
Părul și barba Sa aurie îi dădeau o înfățișare cerească.
El părea a fi cam de vreo treizeci de ani.
N-am văzut în viața mea o privire atât de dulce și de senină.
Ce contrast între El și ascultătorii Săi, cu bărbile lor negre și fețele încruntate!
Nevoind să-L întrerup prin prezența mea,
mi-am continuat drumul înainte,
dar am făcut semn secretarului meu să se alăture mulțimii
și să asculte ce vorbește.
Numele secretarului meu este Naulius.
El este strănepotul celui care se ocupa
de problemele legate de spionaj și conspirație,
care s-a ascuns în Etruria, așteptând pe Catilina.
Naulius este un vechi băstinaș din Iudeea,
astfel încât cunoaște bine limba ebraică.
Îmi este foarte devotat și-l consider vrednic de o deplină încredere.
Intrând în sala de judecată, l-am găsit pe Naulius,
care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus, la Siloam.
El mi-a zis: “Niciodată nu am citit în cărți sau în lucrările filozofilor
ceva ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus.
Unul din evreii răsculători, dintre care sunt atăția în Ierusalim,
L-a întrebat dacă este cu cale a da tribut Cezarului.
Iisus i-a răspuns: “Dați Cezarului, cele ce se cuvin Cezarului
și lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.
Tocmai din cauza înțelepciunii Lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea,
pentru că era în puterea mea să-L arestez și să ți-L trimit,
dar aceasta ar fi fost împotriva dreptății ce a caracterizat întotdeauna pe romani”.
Omul acesta (Iisus) nu a fost niciodată animat de intenții ostile sau tendențioase
și nici nu este răsculător, fapt pentru care eu L-am ocrotit cu protecția mea,
poate necunoscută Lui.
El avea libertatea să lucreze, să vorbească, să facă adunari,
să țină predici poporului și să-și aleagă ucenici,
neîmpiedicat de nici un mandat pretorian.
Dacă s-ar întâmpla însă (ferească-ne zeii, aceasta e o presupunere),
dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia stramoșilor noștri
să fie înlocuită prin religia lui Iisus,
lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranțe
și prea mari indulgențe pe care le îngăduie Roma.
În timp ce eu, mizerabilul nenorocit,
voi fi fost poate instrumentul pe care creștinii îl numesc providență,
prin care să vină peste noi această soartă și acest destin.
Dar libertatea aceasta nemărginită,
dată lui Iisus,
a indignat tare pe evrei;
dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați și puternici.
Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă
și aceasta a fost pentru mine un bun motiv
de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor și cărturarilor le zicea:
“Pui de viperă, voi vă asemănați cu mormintele văruite,
curate pe dinafară și pline de spurcăciuni pe dinăuntru”.
Alte dăți El era indignat de îngâmfatele postiri
și acte filantropice ale bogaților și le spunea:
“Doi bani ai unei văduve sărace
sunt mai prețuiți înaintea lui Dumnezeu
decât darurile voastre bogate,
care nu sunt din dragoste și făcute cu umilință…”
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată
împotriva abuzurilor evreilor.
Eram informat că în curând vreo nenorocire
i se va întâmpla acestui om.
Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul
va ajunge să-și omoare cu pietre pe cei care erau numiți de ei profeți.
Și mai știam că dacă pretorul le va refuza plângerea,
ei vor face apel la autoritatea Cezarului!
Hotărârea mea a fost aprobată de Senat
și chiar mi s-a promis o mărire a numărului de soldați
după terminarea războiului cu parții,
fiindcă altfel nu eram în stare să fac față răscoalei.
M-am hotărât apoi să iau o măsură,
care promitea să restabilească liniștea în oraș,
fără a supune pretorul la concesii umilitoare.Am scris lui Iisus, invitându-L la o convorbire cu mine, în sala de judecată și El a venit.
Precum știți, în vinele mele curge sânge de spaniol, amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaște frica și nu e supus emoțiilor.
Tocmai mă plimbam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru și când am dat ochii cu El, mi s-a părut că o mână de fier mi-a legat picioarele de pământ și tremuram ca un vinovat,
desi Nazarineanul era calm și liniștit,
întocmai ca un nevinovat.
Când a venit la mine, s-a oprit deodată
și, ca printr-un semn, părea că-mi zice:
“Iată-mă, am sosit”.
Câtva timp pot spune că am rămas încremenit,
privind cu admirație, respect și cu oarecare frică
la trăsăturile figurii acestui om, ce îmi păreau parcă supranaturale,
pentru că El avea o înfățișare cu totul necunoscută
numeroșilor noștri pictori, care au dat forme și figuri de tot felul de zei și eroi.
Iisuse, i-am zis în cele din urmă, și limba mea aproape ca gângăvea…
Iisuse din Nazaret, eu ți-am lăsat trei ani de zile o mare libertate de vorbire
și mărturisesc că rău nu-mi pare.
Cuvintele tale sunt ale unui om învățat.
Nu știu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon,
dar un lucru îți spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă,
care te ridică mult deasupra acestor filosofi.
Împaratul este informat despre tine și eu,
umilul sau reprezentant în această comunitate (a lui Israel),
sunt foarte fericit că ți-am îngăduit această libertate,
de care te bucuri și ești atât de vrednic.
Totuși, nu pot să-ți ascund
și să nu recunosc că predicile tale au stârnit mari
și puternice dușmănii împotriva ta.
Nici aceasta nu e de mirare:
Socrate și-a avut dușmanii săi și a căzut victima urii lor.
Ai tăi sunt, fără îndoială, aprinși contra ta
din pricina libertății pe care ți-o dau.
Unii chiar mă învinuiesc de a fi în strânsă legatură și înțelegere cu tine,
cu scopul ascuns de a-i deposeda pe evrei
de dramul de putere ce-l mai au de la romani.
Rugămintea mea, căci nu vreau să zic porunca mea,
este ca tu să fii pe viitor mai prevăzător
și să te ferești de a leza mândria dușmanilor tăi, c
a nu cumva să se rascoale poporul acesta prost
împotriva ta și atunci să mă silească pe mine
să întrebuințez mijloacele justiției.
Nazarineanul a răspuns atunci liniștit:
“Prinț al pământului, cuvintele tale nu izvorăsc din adevărata înțelepciune. Spune furtunii atunci când se dezlănțuie: Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Numai singurul Dumnezeu cunoaște încotro merge furtuna. Eu la rândul meu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Adevăr îți zic ție, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat”, a adăugat El.
Eu i-am zis: “Tu ești mai prețios pentru mine, datorită înțelepciunii tale,
decât toți acești tulburători ai ordinii și îngâmfații de farisei,
care abuzează de libertatea dată lor de romani
și complotează împotriva Cezarului,
făcându-ne să stăm într-o frică continuă, acești mizerabili turbulenți.
Ei cred ca eu nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână și piei de oi.
Eu tocmai de aceea îți spun că te voi apăra față de ei.
Și să știi că palatul meu de justiție este oricând deschis ție pentru scăpare”.
Cu o mare detașare clătinându-și capul,
cu un gest ce exprima har divin
și însoțindu-L de un zâmbet sublim,
Iisus mi-a răspuns:
“Când ziua aceea va fi sosit,
nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului
nici sub pământ”.
“Împărăția Celui Drept este acolo!”,
zise El arătând cu degetul spre cer.
“Ceea ce este scris în cărțile profeților
trebuie până la urmă să se împlinească”.
“Tânărule, i-am spus eu pe un ton prietenos, tu mă obligi ca simpla mea rugăminte să o schimb în poruncă?
Siguranța provinciei, care este încredințată sarcinilor mele, cere obligatoriu aceasta.
Trebuie să arăți mai multă moderație în predicile tale. Nu vătăma cu ele pe alții, aceasta mă văd silit să-ți poruncesc acum.
Fericirea să te însoțească! Mergi în pace!”
“Prinț al pământului”, a răspuns Iisus, “eu n-am venit ca să aduc în lume război,
ci pace, iubire și bunăvoință.
Eu m-am născut în aceeași zi în care Cezar a dat pace lumii romane.
Prigonirea aceasta nu este de la tine.
Eu știu că ea urmează să vină de la alții
și o voi întâmpina în deplină supunere față de voința Tatălui meu,
care totdeauna mi-a arătat calea.
De aceea, ia aminte și stăpânește-ți puțin înțelepciunea ta lumească,
căci nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului de ispășire”.
După aceste cuvinte El a dispărut, ca un nor luminos după perdelele Pretoriului.
Dușmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod,
care pe atunci domnea în Galileea,
pentru a se răzbuna pe Nazarinean.
Dacă Irod ar fi acționat după propria lui înclinație în această privință,
el ar fi ordonat osânda la moarte a lui Iisus.
Însă el, deși era mândru de autoritatea domniei sale,
se temea să nu săvârșească o faptă
ce putea să-i nimicească influența în fața Senatului Roman.
Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu.
Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate,
m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul.
Eu i-am răspuns că, după părerea mea, Iisus este un filosof mare,
după cum unele națiuni mari adesea produc.
Și că învățăturile Sale cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase,
iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi
și la aceasta este îndreptățit prin faptele Sale.
Irod a surâs cu ironie și, salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor;
conducătorii religioși plănuiau să se folosească de această ocazie
și de surescitarea populară, ce ia naștere întotdeauna la sărbătoarea Paștelor.
Orașul era plin de oameni turbulenți, care doreau moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii și fariseii
întrebuințează tezaurul templului ca să mituiască poporul.
Primejdia creștea cu fiecare oră.
Un sutaș roman a fost insultat.
Am scris atunci prefectului Siriei să-mi trimită imediat
o sută de soldați de infanterie
și tot atâția de cavalerie, iar el a refuzat să-mi trimită.
M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldați
(niște păzitori îmbătrâniți și neputincioși),
în mijlocul unui oraș răsculat,
incapabil de a reprima răscoala și fiind astfel silit să o tolerez.
Răsculații au pus chiar ei mâna pe Iisus
și, cu toate că simțeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,
crezându-mă alături de conducătorii lor în privința aceasta,
au continuat să strige: “Răstignește-L!”
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus:
irodienii, saducheii și fariseii.
Conduita saducheilor era dictată de două motive:
îl urau pe Iisus și doreau să scape de jugul roman.
Ei n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraș
cu steaguri care purtau chipul Împăratului Romei;
cu toate că eu am făcut această mare greșeală din ignoranță,
totuși, în ochii lor profanarea nu s-a micșorat.
În plus, îi mai nemulțumea și propunerea mea
de a întrebuința tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice.
Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau dușmanii pe față ai lui Iisus
și nu le păsa mult de guvernul nostru.
Ei au fost siliți să înghită trei ani și jumătate cuvântările amare
pe care Nazarineanul le arunca în fața lor, în public, oriunde se ducea;
fiind prea slabi și nehotărâți
și neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite,
au fost foarte bucuroși de a se uni cu irodienii și saducheii.
Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat și împotriva unei populații îndârjite,
întotdeauna gata de a se alătura la răscoala lor
și de a se folosi de confuzia și de neînțelegerea ce rezulta din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului
și condamnat la moarte.
Cu această ocazie, Arhiereul Caiafa
a săvârșit umilul fapt de supunere.
El a trimis prizonierul la mine, ca să pronunț eu osânda definitivă asupra Lui.
Eu i-am răspuns că deoarece Iisus este galileean,
afacerea cade sub jurisprudența lui Irod
și am poruncit să-L trimită la el.
Acel tetrarh viclean și-a mărturisit umilința
și, pretextând că avea respect față de mine,
prin Sutașul Cezarului mi-a încredințat mie soarta acestui om.
Îndată palatul meu a luat înfățișarea unei cetăți ocupate.
Fiecare clipă sporea numărul turbulenților.
Ierusalimul era inundat de populația adunată
de prin munții Nazaretului.
Părea că toată Iudeea se află în Ierusalim.
Eu îmi luasem de soție o tânără fecioară dintre gali,
care deja avusese niște previziuni ale viitorului.
Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele și mi-a zis:
“Păzește-te! Să nu te atingi de omul Acesta, pentru că El e sfânt.
Noaptea trecută L-am văzut în vis.
El umbla pe deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului.
Vorbea furtunilor și peștilor mării și toate erau supuse Lui.
Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei.
Catapetesmele dinăuntrul templului s-au dărâmat și soarele s-a întunecat,
ca îmbrăcat în doliu.
O, Pilate! Rău mare te așteaptă dacă nu vei asculta de sfaturile soției tale.
Ține minte ce se spune în Senatul Roman:
<<Teme-te de puterea Cerului>>”.
În acest timp treptele de marmură gemeau sub greutatea mulțimii,
iar Nazarineanul era adus iar la mine.
Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea.
Pe un ton aspru am întrebat poporul:
– Ce vreți?
– Moartea Nazarineanului, a fost răspunsul.
– Pentru care crimă?
– El a hulit pe Dumnezeu și a prezis dărâmarea templului.
El se numește pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor.
Eu le-am răspuns:
– Justiția romană nu pedepsește astfel de fapte cu moartea!
– Răstignește-L! Răstignește-L! izbucni însă cu multă putere strigătul unit al mulțimii.
Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie.
În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniștit și calm.
Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforțări – fără vreun rezultat – de a-L scăpa
de furia acestor persecutori înverșunați,
am luat o măsură care, pentru un moment, mi s-a părut că va servi să-i scap viața:
am dat porunca să fie biciuit, apoi, cerând un lighean,
m-am spălat pe mâini în fața mulțimii,
arătând astfel dezaprobarea mea față de acest act.
În zadar! Mizerabilii nu se considerau mulțumiți decât cu viața Lui.
În desele noastre tulburări civile
am fost de mai multe ori martor al furiei mulțimii,
dar din toate câte am văzut,
nimic nu se poate asemăna cu aceasta despre care vă scriu acum.
În adevăr, s-ar putea spune că toate spiritele rele
din ținuturile infernului se strânseseră atunci în Ierusalim.
Mulțimea părea că nu mai umblă pe picioare;
se purtau pe sus, urlând, ca valurile unei mări înfuriate!
O mare neastâmpărată era de la porțile Pretoriului
până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături,
cum nu s-au mai auzit vreodată în istoria romanilor.
Ziua s-a întunecat, ca un amurg
asemenea celui văzut la moartea lui Iuliu Cezar cel mare,
care s-a întâmplat tot așa, pe la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei răsculate,
stăteam rezemat de o coloană a palatului meu,
gândindu-mă la înfricoșătorul act al acestor demoni cruzi,
care târau spre execuție pe nevinovatul Nazarinean.
Toți dispăruseră din jurul meu; Ierusalimul scosese afară pe toți locuitorii săi, care se înșirau pe drumul funebru ce conduce spre Gemonica (Golgota).
Un aer de jale și întristare mă acapara.
Garda mea însoțise pe condamnat, iar sutașul, pentru a arăta o umbră de putere,
se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur și cu inima zdrobită
mă gândeam că ceea ce se petrecea în momentul acesta
stătea mai mult în puterea zeilor decât a omului.
Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,
care părea că este adus de vânt și care anunța o agonie pe care nici o ureche omenească n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoși s-au coborât și au acoperit aripa templului
și, așezându-se deasupra orașului,
l-au acoperit ca un val.
Atât de înfricoșătoare erau semnele care s-au văzut, atât în ceruri, cât și pe pământ,
încât se zice că Dionisie Areopagitul ar fi exclamat:
“Sau autorul naturii suferă, sau chiar universul se sfâșie”.
Către ceasul dintâi al nopții mi-am luat mantaua pe mine
și am pornit pe jos în oraș, spre porțile Golgotei.
Jertfa era consumată, mulțimea se întorcea în cetate,
dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu fețele întunecate și disperate.
Mulți erau cuprinși de frică și remușcare pentru cele ce văzuseră.
De asemenea, eu am observat mica mea trupă de ostași trecând mâhniți
și chiar purtătorul steagului își învăluise capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaș murmurând cuvinte străine,
pe care eu nu le-am înțeles.
Ici și colo se vedeau grupuri de bărbați și femei adunați; când aruncau privirea pe muntele Calvarului, rămâneau nemișcați, ca în așteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la pretoriu, întristat și plin de gânduri care mă frământau.
Urcându-mă pe trepte, am remarcat că încă se puteau vedea stropi de sânge,
care cursese de la Nazarinean.
După un timp a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând.
Ele au rămas la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând plin de amar.
Este foarte tulburător să vezi un om bătrân plângând.
L-am întrebat ce vrea.
El mi-a zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine îngăduință de a-L îngropa pe Iisus din Nazaret”.
I-am zis: “Cerința ta se va împlini”.
Atunci i-am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormântarea.
După câteva zile, mormântul a fost găsit gol.
Ucenicii Săi au vestit în toată provincia că Iisus S-a sculat din morți,
după cum El a prezis.
Îmi rămăsese o singură datorie:
să fac cunoscut Împăratului această întâmplare dezgustătoare.
Chiar în noaptea ce a urmat catastrofei neașteptate am început să fac acest raport.
Spre ziuă am auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei,
care a ajuns la urechile mele.
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului,
am văzut apropiindu-se o trupă de soldați
și am auzit sunetul trâmbiței, care intona marșul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, c
ei două mii de ostași aleși care, pentru a-și grăbi sosirea,
călătoriseră toată noaptea.
“A fost hotărât de soartă”, strigai eu,
frângându-mi mâinile,
“ca marea nelegiuire să fie săvârșită
și ca trupele ce trebuiau să împiedice răscoala de ieri, să sosească astăzi!
Soartă crudă! Cum îți bați joc de muritori!”
Era prea adevărat ce a strigat Nazarinean-ul de pe cruce: “S-a săvârșit”.
Acesta este cuprinsul raportului!
Și rămân al Majestății Voastre supus, cu respect și smerenie,
Guvernatorul Pontiu Pilat
Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie (4147 de la creațiune).
Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze. După câțiva ani însă, el i-a povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simțind o mare dorință de a intra în posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia (Germania) și rugându-l să obțină o copie a acestui prețios document prin cunoscuții săi de la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen, șeful de protocol al Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului și a trimis-o doritorului.