Eric-Emmanuel Schmitt – ”Oscar şi Tanti Roz”

Eric-Emmanuel Schmitt – ”Oscar și Tanti Roz”

Moartea este doar o trecere.
Nu este moarte, ci doar iluzia oamenilor care cred ca exista un sfarsit. In realitate, oricat ar incerca cineva, oricat de consecvent ar fi, ar constata ca nu poate muri.
Ar constata și că el exista in continuare, intocmai ca in cazul unui joc pe calculator in care, oricâte ”vieți” am pierde, personajul nostru poate incepe jocul din nou si din nou, singurul lucru pe care l-ar pierde ar fi ”scorul” sau ”punctajul”, echivalentul din joc al noțiuni de karma.
……………………………………….
In povestea urmatoare, un baietel bolnav de leucemie infrunta cu mult firesc și înțelepciune boala și trecerea numita pe pamant moarte, care este , de fapt, o părăsire ireversibila a respectivului corp fizic și o continuare a existentei in noile conditii.

Copilul, pe nume Oskar, trăieste aceste momente cu mult firesc si savoare, fiind ajutat si indrumat de o femeie din corpul asistentelor medicale numita ”Tanti Roz”.

Povestea sa este tare frumoasa, ne intarește interior și se citește cu placere.

 

”Dragă Dumnezeu,
Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani,
am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred că s-au
prăjit chiar și peștișorii roșii din borcan), iar
asta e prima scrisoare pe care ți-o trimit, fiindcă
până acum n-am avut timp din pricina școlii.
Să știi de la început că mie nu-mi place să
scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i
decât zâmbăreală, ploconeală, împopoțoneală
etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni
mari, adică.
Dovada? Uită-te numai la începutul
scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am
zece ani, am dat foc pisicii, câinelui și casei (cred
că s-au prăjit chiar și peștișorii roșii din borcan),
iar asta e prima scrisoare pe care ți-o trimit
fiindcă până acum n-am avut timp din cauza
școlii“, când aș fi putut la fel de bine să spun:
„Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca
unul de șapte, trăiesc la spital pentru că am
cancer și dacă n-am vorbit niciodată cu tine este
fiindcă nici măcar nu cred că exiști“.
Dar dacă ți-aș fi scris așa, nu numai că
dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai
ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aș avea nevoie
să te ocupi.
Ba chiar aș zice că mi-ar prinde al naibii
de bine dacă ți-ai găsi timp să-mi faci și mie vreo
două, trei servicii.
Uite, să-ți explic.
Spitalul e un loc grozav de simpatic unde
sunt o mulțime de oameni mari întotdeauna
plini de voie bună și care vorbesc în gura mare,
cu mormane de jucării și multe tanti roz care nu
așteaptă decât să se joace cu copiii, și unde
prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îți
sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul
e nemaipomenit cu condiția să fii un bolnav care
le face plăcere celor din jur.
Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu
grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac
plăcere nimănui. Dimineața când mă
examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă
nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i
decepționat. Se uită la mine fără să zică o vorbă,
de parcă i-aș fi greșit cu ceva. Or, trebuie să știi,
dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silința
la operație; am fost cât se poate de cuminte, iam
lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate
doctoriile și nici măcar n-am țipat când m-a
durut. Sunt zile când mai-mai i-aș zice de la
obraz că la urma urmei poate el, doctorul
Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e
de vină că n-a reușit operația. Dar, când mă uit
la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine și
toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât
doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii
lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat.
Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum
trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe
oameni să creadă că medicina e o chestie
formidabilă.

Şi să știi că gândurile unui doctor sunt
contagioase. Acum tot etajul mă privește cu
aceiași ochi – infirmierele, rezidenții, femeile de
serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt
vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă.
Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.
Numai Tanti Roz a rămas aceeași. E prea
bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea
Tanti Roz pentru așa ceva. Cred că n-are rost să
ți-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o
prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ți
scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic
așa, Tanti Roz. Dar fă și tu un efort ca să
înțelegi despre cine este vorba: dintre toate
doamnele în halat roz care vin la spital să se
ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.
– Câți ani ai, Tanti Roz?
– Ești în stare să reții un număr format
din treisprezece cifre, Oscar?
– Parcă eu nu știu că glumești, Tanti Roz!
– Deloc. Dar nu trebuie cu nici un preț să
mi se afle vârsta aici, altfel or să mă
trimită acasă și nu ne mai vedem
niciodată.
– Cum asta?
– Am intrat aici, la voi, ilicit, Oscar, da’ să
nu mă spui la nimeni! Există o vârstă
limită să fii tanti roz, iar eu am depășito
cu vârf și îndesat!
– Ești adică expirată?
– Ăsta-i cuvântul!
– Ca iaurtul?
– Sttt!
– Ştiu să-mi țin gura, nu te teme!
Găsesc că are mare curaj să-mi
mărturisească acest secret. Nu-i vorbă că nici eu
nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deși, la
drept vorbind, mă miră că ăia nu și-au dat
seama cât e de bătrână când i-au văzut ridurile
ca niște raze de soare pe care le are în jurul
ochilor.
Altădată am aflat un alt secret de-al ei și
cred că, dacă ți-l spun, o să fie floare la ureche
să-ți dai seama despre cine e vorba, dragă
Dumnezeu.
Într-o zi, pe când ne plimbam amândoi
prin curtea spitalului, Tanti Roz a călcat într-un
rahat de câine.
– Căcatu’ naibii!
– Da’ ce vorbe urâte spui, Tanti Roz!
– Tu ține-ți fleanca, băiețică, și mai
scutește-mă! Vorbesc cum am chef.
– Vai, Tanti Roz!
– Gata! Mișcă nițel din cracii ăia, că
suntem la plimbare, nu ne târâm ca
melcii!
– Puțin după aia, ne-am așezat pe o
bancă să mâncăm bomboane, iar eu nu
m-am putut abține s-o întreb:
– Cum se face, Tanti Roz, că vorbești așa
de urât?
– Deformație profesională, Oscar, băiete.
Cu meseria mea, dacă m-aș fi dedat la
un vocabular mai subțire, o încurcam.
– Da’ ce meserie aveai?
– Dacă-ți spun, n-ai să mă crezi…
– Te cred. Pe onoarea mea.
– Luptătoare de wresting.
– Nu te cred!
– Îți jur. Mă porecliseră Teroarea din
Languedoc.
Din ziua aceea, când mă vede mai
întunecat și e sigură că nu-i nimeni prin
preajmă care să ne audă, Tanti Roz îmi
povestește câte unul din faimoasele ei meciuri:
Teroarea din Languedoc contra Măcelăresei din
Limousin, lupta ei timp de douăzeci de ani
împotriva lui Sinclair Diabolica – o olonadeză
care avea o pereche de obuze în loc de sâni – și
mai ales cupa mondială pe care a câștigat-o
înfruntând-o pe Ulla-Ulla, zisă și Cățeaua de la
Büchenwald, pe care nimeni îaninte nu reușise
s-o învingă, nici măcar Coapse de Fier, idolul lui
Tanti Roz pe vremea când era încă o tânără
luptătoare de wrestling. Visez adeseori la luptele
astea ale ei, închipuindu-mi-o pe ring așa cum e
ea acum, o bătrânică în halat roz, clătinându-se
nițel pe picioare, cărând pumni la moacă
vreunei zmeoaice de-alea în maiou. Şi parcă-aș fi
eu în locul ei. Ceea ce mă face să mă simt mai
puternic. E așa, ca un fel de răzbunare.
Astea fiind zise, dacă după toate
amănuntele pe care ți le-am înșirat aici încă n-ai
reușit să-ți dai seama cine e Tanti Roz, cred,
dragă Dumnezeu, că n-ar mai fi cazul să rămâi
pe post de Dumnezeu, ci ai face mai bine să ieși
la pensie. Sper că sunt suficient de clar?
Dar să mă întorc la ale mele.
Pe scurt, grefa mea a produs multă
decepție pe-aici. Chimioterapia pe care mi-o
făcuseră înainte de asemenea, dar nu chiar așa
de mare; pe atunci exista încă speranța în grefă.
Am impresia că acum doctorii nici nu prea mai
știu ce să propună, ți-e și milă de ei. Doctorul
Düsseldorf, pe care mama îl găsește foarte
frumos, deși, după mine, sprâncenele alea ale
lui sunt prea groase, are o mutră întristată de
Moș Crăciun rămas fără daruri în tolbă.
La spital atmosfera e tot mai urâtă. Chiar
vorbeam cu un amic, mai zilele trecute, unu’
Bacon. De fapt îl cheamă Yves nu Bacon, da’ noi
îi zicem Bacon fiindcă i se potrivește mai bine
pentru că e tot o arsură din cap până-n picioare,
ca o șuncă prăjită.
– Ştii, Bacon, am impresia că nu prea mă
mai plac doctorii ăștia, ai zice că-i
deprimă cazul meu.
– Ce tot îndrugi, Cap de Ou? Doctorii-s
inepuizabili. Lor le zumzăie capul de
operațiile pe care ar mai vrea să ți le
facă. Mie mi-au propus deja vreo șase.
– Poate că-i inspiri.
– Poate.
– Ce nu înțeleg este de ce nu-mi spun
cinstit că am să mor?
De cum am zis asta, Bacon a făcut ca
toată lumea din spital: a surzit pe loc. Într-un
spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunți
cuvântul „moarte“, nimeni nu te mai aude. Poți
fi sigur că în jurul tău se va produce un gol de
aer și toți au să se ia la întrecere care mai de
care să schimbe vorba. Am testat asta pe toată
lumea.
Azi-dimineață am vrut să știu dacă și Tanti
Roz devine tare de urechi dacă-i vorbesc de
moarte.
– Am impresia, Tanti Roz, că nimeni deaici
nu se încumetă să-mi spună că am
să mor.
Se uită lung la mine. O să facă și ea
precum ceilalți? Te rog din suflet, Teroarea din
Languedoc, nu te fleșcăi, păstrează-ți auzul.
– Păi ce rost ar avea, Oscar, să ți se
spună de vreme ce o știi?
Uf, ea măcar m-a auzit!
– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii
au născocit un alt fel de spital decât cel
care există de-adevăratelea. Unu’ în
care te faci că vii ca să te vindeci, când
tu de fapt intri acolo ca să mori.
– Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face
aceeași greșeală și în ceea ce privește
viața. Uităm că este fragilă, gingașă,
efemeră. Ne comportăm cu toții de
parcă-am fi nemuritori.
– Operația mea n-a reușit, nu-i așa, Tanti
Roz?
Tanti Roz n-a răspuns. Era felul ei de-a
spune da. Când a fost sigură c-am înțeles pe
deplin, s-a apropiat de mine și mi-a spus,
implorându-mă:
– Bineînțeles, n-ai vorbit cu mine, nu țiam
spus nimic! Juri, da?
– Jur.
Am tăcut amândoi, iar eu am rumegat în
minte aceste noi gânduri.
– Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu,
Oscar?
– Tocmai dumneata să-mi spui una ca
asta, Tanti Roz, zău așa?!
– Cum adică, tocmai eu?
– Credeam că ești singura persoană care
nu minte.
– Păi nu te mint deloc, Oscar.
– Atunci de ce-mi vorbești de Dumnezeu?
M-au aiurit ai mei cu Moș Crăciun,
gata, ajunge!
– Află de la mine, Oscar, că nu există nici
o legătură între Dumnezeu și Moș
Crăciun.
– Ba da. E una și-aceeași cacealma.
Spălare de creier și fraiereală cât
cuprinde!
– Ascultă Oscar, poți tu să-ți închipui, fie
și numai o secundă, că eu, o fostă
luptătoare de wrestling, cu o sută
șaizeci de turnee câștigate la activ,
dintre care patruzeci prin K.O., eu,
Teroarea din Languedoc, aș putea să
cred în Moș Crăciun?
– Nu.
– Află atunci, băiete, că deși nu cred în
Moș Crăciun, cred în Dumnezeu. Îți jur,
na!
Astfel pusă problema, firește, se schimbă
totul.
– Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu
lui Dumnezeu?
– Ca să te simți mai puțin singur.
– Păi cum să mă simt mai puțin singur cu
cineva care nici măcar nu există?
– Fă-l tu să existe.
Se aplecă spre mine.
– De fiecare dată când ai să crezi în el, o
să existe un pic mai mult. Şi dacă te ții
tare, află de la mine, o să existe chiar
de-adevăratelea. Şi asta o să-ți facă
bine.
– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?
– Despre orice. Despre gândurile tale,
acelea pe care nu le spui nimănui, care
devin apăsătoare, prind rădăcină, te
împovărează, te imobilizează; acelea
care, luând locul ideilor înnoitoare, te
paralizează măcinându-te pe dinăuntru.
Dacă nu vorbești și doar le ții în tine, ai
să te transformi în groapa de gunoi a
gândurilor vechi și rău mirositoare,
Oscar, băiatule.
– O.K.
– Şi apoi, lui Dumnezeu poți să-i ceri
zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singur
lucru pe zi! Unul singur.
– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu
ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin
putea să ceară trei lucruri de la lampa
fermecată.
– Vorbești tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine
un lucru pe zi decât trei într-o viață
întreagă?
– O.K. Şi zici că pot să-i cer orice?
Jucării, bomboane, o mașină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moș
Crăciun. Lui nu poți să-i ceri decât
lucruri de-ale spiritului.
– De exemplu?
– De exemplu să-ți dea curaj, răbdare, săți
deschidă mintea.
– Mda, pricep…
– Şi poți, de asemenea, să-i ceri unele
lucruri pentru ceilalți.
– La regimul de o dorință pe zi doar n-ai
vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai
împart acuma și cu alții?
– Iată, acum știi cum stau lucrurile.
În această primă scrisoare am încercat,
dragă Dumnezeu, să-ți descriu un pic viața mea
aici, la spital, unde toți mă privesc ca pe un
obstacol în calea dezvoltării medicinei, și aș vrea
de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec
sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.
Te pup. Pe mâine,Oscar
P.S. Nu-ți știu adresa, ce fac?

Dragă Dumnezeu,
Bravo! Da’ știu că ești tare! Nici măcar nam
apucat să-ți trimit scrisoarea, că mi-ai și dat
răspunsul. Cum ai făcut?
Jucam șah azi-dimineață în sala de
recreație cu Einstein, când Pop Corn a dat fuga
să mă anunțe:
– Ţi-au veni părinții, Cap de Ou.
– Părinții mei? Cum asta? Ei nu vin decât
duminica…
– Le-am recunoscut mașina, un Jeep roșu
cu capotă albă.
– Imposibil.
Am dat din umeri și m-am întors la partida
cu Einstein. Dar cum eram preocupat, Einstein
îmi lua întruna câte o piesă, ceea ce m-a enervat
și mai rău. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru
că ar fi mai inteligent ca alții, ci doar pentru că
are un cap de două ori mai mare. Se zice c-ar
avea apă înăuntru. Păcat de el, dacă ar fi avut
creier în loc de toată apăraia aia, Einstein ar fi
putut face lucruri mărețe în viață.
Văzând că oricum pierdeam partida, m-am
sculat și m-am dus în camera lui Pop Corn care
dă spre parking. Avusese dreptate, părinții mei
veniseră să mă vadă.
Trebuie să știi, dragă Dumnezeu, că acum
părinții mei și cu mine locuim departe unii de
alții. Pe când locuiam și eu cu ei nu-mi dădeam
seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei,
găsesc că stau tare departe. De aceea nu pot
veni să mă vadă decât o dată pe săptămână,
duminica, deoarece duminica ei nu lucrează, și
nici eu.
– Vezi c-aveam dreptate? A zis Pop Corn.
Ce-mi dai că te-am anunțat?
– Am ciocolată cu alune dacă vrei.
– Jeleuri cu căpșuni nu mai ai?
– Nu.
– Fie, cu alune, atunci.
Bineînțeles, nu avem voie să-i dăm de
mâncare lui Pop Corn, care tocmai de-aia e la
spital, ca să slăbească. Nouăzeci și opt de kile la
cei nouă ani ai lui, un metru și zece înălțime pe
un metru și zece lățime! Singura haină în care
încape este un tricou polo american. Doar că și
la ăsta dungile au intrat în tangaj, de parcă-ar
avea rău de mare. Ca să spun drept, cum nici eu
și nici unul dintre prietenii noștri nu credem că
Pop Corn ar putea fi altfel decât gras și cum ne e
milă să-l vedem întruna hămesit, îi dăm toate
resturile de la masă. Sincer, ce-i o bucățică de
ciocolată față de tot mormanul ăla de grăsime?
Până și infirmierele au încetat să-l mai chinuie
cu supozitoarele prescrise de doctori.
M-am dus la mine în cameră să-mi aștept
părinții. La început n-am observat cum se
scurgeau minutele că eram puțin obosit, unde
alergasem. După o vreme însă mi-am dat seama
că ar fi avut timp să ajungă la mine de zece ori.
Am ghicit de îndată unde zăboveau atât. Şi
m-am strecurat pe culoar. Am pândit să nu mă
vadă nimeni, am coborât scările și, mergând
tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul
doctorului Düsseldorf.
Nu mă înșelasem, acolo erau! Le auzeam
vocile de partea cealaltă a ușii. Cum coborârea
scării îmi cam tăiase răsuflarea, mi-au trebuit
câteva secunde până când inima mea a prins iar
să bată normal și pot spune că din clipa aceea
toate au luat-o razna. Am auzit ceea ce n-ar fi
trebuit să aud. Mama plângea în hohote, iar
doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am făcut
tot ce se putea face, vă rog să mă credeți, am
încercat totul“, la care tata răspundea cu glas
sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu
ne îndoim“.
Rămăsesem cu urechea lipită de ușa aceea
de fier. Nici nu știu, la drept vorbind, care era
mai rece, eu sau metalul.
Doctorul Düsseldorf a zis:
– Doriți să-l vedeți, să-l îmbrățișați?
– N-am curaj, domnule doctor, a răspuns
mama.
– Nu trebuie să ne vadă în starea asta, a
întregit tata.
Şi atunci am înțeles eu că părinții mei
erau niște lași. Ba, mai rău, niște lași care mă
luau și pe mine drept un laș.
Zgomotul scaunelor mi-a dat să înțeleg că
se ridicaseră și aveau să iasă din birou. M-am
năpustit și eu pe prima ușă care mi-a ieșit în
cale.
Așa se face că am nimerit în debaraua cu
mături unde mi-am petrecut toată dimineața
deoarece, lucru pe care tu poate nu-l știi, dragă
Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid deafară,
dar nu și dinăuntru, de parcă oamenii sar
teme ca nu cumva măturile, gălețile și cârpele
de șters pe jos să-și ia tălpășița peste noapte.
De altfel, nu mă deranja nicidecum să stau
acolo în întuneric, dar fiind că tot n-aveam chef
să văd pe nimeni și că picioarele și brațele nu-mi
mai răspundeau oricum la comenzi, ca urmare a
șocului provocat de ceea ce auzisem.
Pe la prânz am simțit o mare agitație la
etajul de deasupra. Pași, alergătură de colo-colo.
Pe urmă numele meu a început să răsune
pretutindeni:
– Oscar! Oscar!
Mă bucuram să-i aud strigându-mă și eu
să nu răspund. Aș fi vrut ca pământul întreg să
fie îngrijorat din pricina mea.
Cred că am ațipit o vreme, după care mam
pomenit nas în nas cu galoșii lui madam
N’da, femeia de serviciu. Când a deschis ușa, am
înlemnit amândoi de frică, iar în clipa următoare
ne-am pus și unul și altul pe urlat, ea fiindcă nu
se așteptase să dea peste mine acolo, eu fiindcă
nu-mi aminteam că era așa de neagră. Şi nici că
putea să țipe așa de tare.
A urmat o învălmășeală de nedescris. Toți
s-au năpustit asupra mea, doctorul Düsseldorf,
sora-șefă, infirmierele de gardă, precum și toate
femeile de serviciu din secție. Crezusem la
început că au să mă ia cu toții la refec, dar
văzând că mai curând se simțeau cu musca pe
căciulă, mi-am dat seama că e momentul să
profit de situație.
– O vreau pe Tanti Roz, să vină Tanti Roz.
– Dar unde ai fost, dragă Oscar? Cum te
simți?
– Să vină Tanti Roz.
– Cum de ai nimerit în debaraua aceea?
Te-a închis cineva acolo? Ai auzit vreun
zgomot înăuntru?
– Să vină Tanti Roz!
– Bea puțină apă!
– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
– Ia o înghițitură de…
– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
Eram de granit. O faleză de granit. O dală
de beton. Nu era nimic de făcut cu mine. Nici
măcar nu mai ascultam ce spuneau. O voiam pe
Tanti Roz.
Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu
se poate în fața colegilor săi de faptul că n-avea
nici cea mai mică autoritate asupra mea. A
trebuit într-un final să cereze.
– Să meargă cineva s-o cheme!
Auzind asta, am consimțit în cele din urmă
să mă odihnesc nițel și m-am dus în camea mea
unde am dormit buștean.
Când m-am deșteptat, Tanti Roz era lângă
mine. Îmi zâmbea.
– Bravo, Oscar, frumoasă trebușoară ai
mai făcut! Le-ai dat o strașnică palmă
morală. Dar rezultatul e că au să mă
gelozească pe mine de azi înainte.
– Puțin ne pasă de gelozia lor!
– De ce spui asta, Oscar? Sunt cu toții
niște oameni de treabă. Chiar foarte de
treabă.
– Mă doare-n cot!
– Şi-acum, zi-mi și mie, care-i problema?
– Doctorul Düsseldorf le-a zis părinților
mei că am să mor, iar ei au fugit fără să
mă vadă. Îi urăsc!
Şi m-am apucat să-i povestesc totul, în
amănunt, ca ție acum, dragă Dumnezeu.
– Mda, a mormăit Tanti Roz, asta-mi
aduce aminte de turneul de la Béthune
când am înfruntat-o pe Sarah Trosc
Pleosc, una care-și ungea corpul cu
untdelemn, de-i ziceau anghila ringului,
o adevărată acrobată care-ți scăpa din
mâini ori de câte ori încercai o priză. Nu
accepta să lupte decât la Béthune unde
lua în fiecare an cupa orașului.
Problema e că și mie îmi trebuia cupa
aia!
– Şi ce-ai făcut, Tanti Roz?
– I-am pus pe niște prieteni să arunce cu
făină peste ea când a intrat pe ring.
Uleiul cu făina au transformat-o într-un
șnițel pané. Așa că în doi timpi și trei
mișcări mi ți-am trimis-o la saltea pe
Trosc Pleosc asta de nu s-a văzut! După
care nimeni nu i-a mai zis anghila, ci
șalăul pané.
– Nu prea văd ce legătură am eu cu
povestea asta, Tanti Roz.
– Eu văd foarte bine. Şi anume că există o
soluție în orice împrejurare, Oscar, un
sac cu făină se găsește întotdeauna pe
undeva. Ar trebui să-i scrii lui
Dumnezeu. El e mai puternic ca mine.
– Chiar și la wrestling?
– Chiar și. Dumnezeu reușește
întotdeauna. Încearcă, dragă Oscar. Ia
zi, ce ți-a făcut ție cel mai rău?
– Îi urăsc pe părinții mei.
– Urăște-i atunci tare. Da’ tare de tot.
– Tocmai dumneata mă îndemni să fac
asta, Tanti Roz?
– Da. Urăște-i tare. O bucată de vreme ai
să tot rozi la osul ăsta. Şi, după ce-ai
să-l isprăvești, ai să-ți dai seama că nu
merită. Povestește-i toate astea lui
Dumnezeu în scrisoarea ta și cere-i să-ți
facă o vizită.
– El se și deplasează?
– În felul său. Nu prea des. Ba chiar
foarte rar.
– De ce? E bolnav?
Din oftatul ei am înțeles că Tanti Roz nu
ținea să-mi dezvăluie că și tu, dragă Dumnezeu,
ești mai curând paradit cu sănătatea.
– Părinții tăi nu ți-au povestit niciodată
despre Dumnezeu, Oscar?
– Ce să mai vorbim de părinții mei, Tanti
Roz? Sunt niște dobitoci.
– Să zicem. Dar despre Dumnezeu nu țiau
povestit chiar niciodată?
– Ba da. O singură dată, când mi-au spus
că ei nu cred în el. Ei nu cred decât în
Moș Crăciun.
– Nu se poate! Chiar așa dobitoci sunt,
Oscar, băiete?
– Nici nu poți să-ți închipui! În ziua când
m-am întors de la școală și le-am spus
că ajunge cu tâmpeniile, că știam, ca
toți colegii mei, că Moș Crăciun nu
există, ai fi jurat c-au picat din lună.
Cum eram furios nevoie mare că din
cauza lor toată suflarea școlii râsese de
mine, n-au găsit nimic mai bun de zis
decât să-mi jure că ei crezuseră sincer
că Moș Crăciun există și că erau
decepționați, cât se poate de
decepționați, să afle că nu-i așa! Doi
tâmpiți, Tanti Roz, dacă-ți spun eu!
– Carevasăzică, ei nu cred în Dumnezeu?
– Nu.
– Şi asta nu ți-a dat de gândit?
– Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toți
tâmpiții, când să mai găsesc vreme să
aflu ce gândesc oamenii deștepți?
– Ai și tu dreptate. Totuși, odată ce zici că
părinții tăi sunt niște tâmpiți…
– Şi încă ce tâmpiți, Tanti Roz!
– Deci dacă ei, care sunt niște tâmpiți, nu
cred, de ce tu, care ești un băiat
deștept, n-ai crede în el, cerându-i să-ți
facă o vizită?
– Fie. Da’ parcă ziceai că stă la pat?
– Nu. Spuneam că are un fel special de ai
vizita pe oameni. El îi vizitează în
gând. În spirit.
Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi sa
părut tare de tot.
Tanti Roz a adăugat:
– Ai să vezi, vizita lui are să-ți facă bine.
– O.K. Am să vorbesc cu el. Dar până
una, alta, singurele vizite care-mi fac
bine sunt ale dumitale, Tanti Roz.
Mi-a zâmbit și, cu timiditate aproape, s-a
aplecat să mă sărute pe obraz. Dar n-a îndrăznit
să meargă până la capăt. Îmi cerșea parcă
încuviințarea.
– Hai, sărută-mă, Tanti Roz. N-am să
spun la nimeni. Nu țin să-ți stric
reputația de luptătoare la wrestling.
Buzele ei mi-au atins obrazul și asta mi-a
făcut plăcere, că era așa ca o căldură cu niște
mici înțepături și miros de pudră și de săpun.
– Când mai vii, Tanti Roz?
– Nu am voie decât de două ori pe
săptămână.
– Imposibil. Cum o să aștept eu trei zile?
– Așa vrea regulamentul.
– Cine a făcut regulamentul ăsta?
– Doctorul Düsseldorf.
– Când mă vede, doctorul Düsseldorf face
pe el, Tanti Roz. Du-te și cere-i
permisiunea să vii mai des. Nu glumesc,
să știi.
M-a privit cu o anumită ezitare.
– Da, nu glumesc. Dacă nu vii să mă vezi
în fiecare zi, nici eu nu-i mai scriu lui
Dumnezeu.
– Fie, voi încerca, Oscar.
Tanti Roz a ieșit din cameră, iar eu m-am
pus pe plâns.
Nu-mi dădusem seama până atunci câtă
nevoie aveam de ajutor. Nu-mi dădusem seama
până atunci că eram într-adevăr bolnav. Gândul
că n-aveam s-o mai văd pe Tanti Roz m-a făcut
să înțeleg totul și lacrimile au început să-mi
ardă obrajii.
Norocul meu că am avut timpul să-mi vin
în fire înaninte să se întoarcă.
– Gata, s-a făcut! Timp de douăsprezece
zile am voie să vin în fiecare zi.
– La mine și numai la mine?
– La tine și numai la tine, Oscar, băiatule,
douăsprezece zile.
Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile
m-au podidit iar și m-am zguduit de plâns.
Măcar că știam perfect că băieții n-au voie să
plângă și cu atât mai puțin eu care, cu căpățâna
mea de ou, nu arăt nici a băiat, nici a fată, ci
mai curând a marțian. Dar ce să fac? Mi-era
peste putință să mă opresc.
– Douăsprezece zile, tanti Roz? Chiar așa
de prost stau?
Şi pe ea o cam îmboldea plânsul. Stătea în
cumpănă. Era nostim să vezi cum fosta
luptătoare de wrestling o împiedica pe fosta
fetiță să dea drumul lacrimilor, și asta mi-a mai
alungat nițel gândurile.
– În ce dată suntem noi azi, Oscar?
– Cum adică în ce dată, nu vezi
calendarul de pe perete? Suntem în 19
decembrie.
– Prin părțile noastre, Oscar, există o
legendă care spune că în ultimele
douăsprezece zile ale anului poți ghici
ce timp va fi în cele douăsprezece luni
ale anului ce vine. Nu trebuie decât să
observi zi de zi vremea pentru a putea
stabili tabloul în miniatură al lunii
respective. 19 decembrie reprezintă deci
luna ianuarie, 20 decembrie februarie,
și așa mai departe până la 31 care
reprezintă luna decembrie a anului
viitor.
– Adevărat?
– Așa spune legenda. Legenda celor
douăsprezece zile magice. Ce-ar fi să ne
jucăm și noi de-a cele douăsprezece luni
magice? Adică tu, că eu cu jocurile… Ar
trebui deci ca, începând de azi, să
observi fiecare zi în parte și să-ți spui că
valorează zece ani.
– Zece ani?
– Întocmai. O zi egal zece ani.
– Ar însemna că peste douăsprezece zile
să am o sută treizeci de ani!
– Chiar așa! Ar fi strașnic, nu?
Tanti Roz m-a sărutat – începe să-i placă,
văd eu bine – și a plecat.
Așa că, dragă Dumnezeu, iată că azi m-am
născut și eu, lucru de care nu mi-am dat prea
bine seama decât pe la vremea prânzului când
împlinisem cinci ani; conștiința mi s-a dezvoltat,
dar nu pot spune că asta ar fi cine știe ce veste
bună; astă-seară am deci zece ani, ceea ce
înseamnă că am atins vârsta rațiunii. Şi, fiindcă
veni vorba, aș avea o rugăminte: când ai câte
ceva să-mi spui, ca azi la prânz, poate încerci so
faci cu ceva mai puțină brutalitate, da? Mersi.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
P.S. Şi aș mai vrea să te rog o chestie. Ştiu
că n-am dreptul decât la o dorință pe zi, dar
cererea de mai sus nu era de fapt o cerere, ci
mai degrabă un sfat.
Să știi c-aș fi de acord să-mi faci o vizită.
În spirit, vreau să spun. Mi se pare o chestie
tare de tot și mi-ar plăcea să mă vizitezi. Primesc
musafiri de la opt dimineața până seara la nouă.
În restul timpului dorm. Uneori ațipesc nițel
chiar și-n timpul zilei, din pricina tratamentului.
Dacă se întâmplă să pici într-un astfel de
moment, trezește-mă fără nici o grijă. Ar fi o
prostie să nu ne întâlnim din pricina unei clipe
de somn în plus.
Dragă Dumnezeu,
Azi mi-am trăit adolescența și trebuie să-ți
spun că n-a mers deloc ca pe roate. Ce tărășenie
și adolescența asta! Am avut o groază de
neplăceri cu prietenii, cu părinții și asta numai
din pricina fetelor. Ţin să-ți spun că nu-mi pare
rău deloc când mă gândesc că astă-seară am
douăzeci de ani, fiindcă asta înseamnă c-am
trecut de ce era mai greu. Pubertatea, mersi! O
dată, hai treacă de la mine, dar a doua oară, nici
să n-aud!
În primul rând îți atrag atenția, dragă
Dumnezeu, că n-ai venit. Abia de-am putut
închide un ochi toată noaptea cu problemele
astea de pubertate, așa că n-ar fi fost chip să te
scap. Şi, așa cum ți-am mai spus, chiar dacă
dorm, mă scuturi nițel și mă trezesc.
Tanti Roz venise deja când m-am deșteptat
azi-dimineață. Pe când îmi luam micul dejun,
mi-a istorisit cum s-a luptat ea cu Sfârc Regal, o
luptătoare de wrestling din Belgia care înghițea
trei kile de carne crudă pe zi stropite cu un
butoiaș de bere. Se spunea că ceea ce avea mai
de temut Sfârc Regal era mirosul gurii, din
pricina fermentației de bere și carne, astfel încât
își culca adversarele la pământ numai suflândule
în față. Ca s-o învingă, Tanti Roz a fost silită
să născocească o nouă tactică: și-a pus o glugă
îmbibată cu apă de lavandă și și-a luat numele
de Călăul din Carpentras. Wrestling-ul, spune
ea, te obligă să ai mușchi și la creier.
– Pe cine iubești tu, Oscar?
– Aici la spital?
– Da.
– Pe Bacon, pe Einstein și pe Pop Corn.
– Dintre fete, te întreb?
Întrebare care mi-a închis pliscul. Nu
aveam deloc chef să-i răspund. Numai că Tanti
Roz aștepta, și în fața unei campioane
internaționale de wrestling nu-ți prea vine s-o
faci multă vreme pe nebunul.
– Pe Peggy Blue.
Peggy Blue e fata albastră. Cea din
penultima cameră de pe culoar. Zâmbește
întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbește
deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital
să se odihnească o clipă. Suferă de o boală
complicată, de-aia îi și zice boala albastră, o
chestie cu sângele care, în loc să meargă la
plămâni, se duce nu știu unde, făcând ca pielea
să devină albăstruie. Peggy așteaptă operația
care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi
stă așa de bine albastră. E atâta lumină și
tăcere în preajma ei, încât, atunci când te
apropii de ea, e ca și cum ai pătrunde într-o
capelă.
– I-ai spus-o?
– Cum să-i spun, așa deodată, „Peggy
Blue, îmi placi“?
– Foarte bine. De ce să nu-i spui?
– Mă întreb dacă știe măcar că exist.
– Cu atât mai mult.
– Şi, pe urmă, te-ai uitat vreodată la
mutra mea, Tanti Roz? Ar trebui să aibă
o înclinație către extratereștri, ceea ce
n-aș prea crede.
– Eu găsesc că ești un băiat frumos,
Oscar.
După care, Tanti Roz a pus capăt
conversației. E al naibii de plăcut s-auzi astfel
de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici nu
mai știi ce să răspunzi.
– N-aș vrea să plac numai datorită
fizicului, Tanti Roz.
– Ia zi, ce simți tu pentru ea?
– Aș vrea s-o apăr de fantome.
– Ce fel de fantome? Aveți fantome peaici?
– Da. În fiecare noapte. Vin și ne trezesc,
nu știu de ce. Ne ciupesc și doare. Şi,
cum nici măcar nu le vezi, ți-e și mai
frică. Pe urmă e așa de greu să adormi
la loc…
– Şi ți se întâmplă adesea să vină la tine
fantomele astea?
– Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea
pe Peggy Blue țipând în somn. Aș dori
așa de mult s-o pot apăra.
– Spune-i-o.
– Da’ nici măcar asta n-aș putea să fac,
regulamentul ne interzice să ieșim
noaptea din cameră.
– Ce știu ele, fantomele, de regulament?
Habar n-au. N-ai decât să fii și tu nițel
șmecher, când or să te audă spunândui
lui Peggy Blue că la noapte ai să stai
de veghe ca s-o aperi, fantomele n-au să
mai îndrăznească să se arate.
– Hm, da…
– Câți ani ai tu, Oscar?
– Nu știu. Cât e ceasul?
– Zece. Carevasăzică, mergi pe
cincisprezece ani. Nu crezi oare c-ar fi
timpul să ai curajul propriilor tale
sentimente?
La zece jumătate m-am hotărât și m-am
dus până la ușa camerei sale care era deschisă.
– Salut, Peggy, i-am zis, eu sunt Oscar.
Era întinsă pe pat, să juri că era Albă-ca-
Zăpada când așteaptă să vină prințul și proștii
ăia de pitici cred că-i moartă, Albă-ca-Zăpada
din fotografiile în care zăpada pare albastră,
într-atâta-i de albă.
S-a întors spre mine, iar eu m-am întrebat
dacă mă ia drept prințul sau drept unul dintre
pitici. Eu aș fi bifat „pitic“, din pricina căpățânii
mele, dar ea n-a zis nimic, și tocmai asta-i
grozav cu Peggy că nu spune niciodată nimic și
că totul rămâne misterios.
– Am venit să-ți spun că la noapte, și în
toate nopțile de azi înainte, am să stau de pază
în fața camerei tale, dacă vrei și tu, ca să te apăr
de fantome.
Ea s-a uitat la mine, a clipit, eram parcă
într-un film dat cu încetinitorul, aerul devenise
și mai aerian, tăcerea și mai tăcută, aveam
impresia că mergeam prin apă și că totul se
schimba când te apropiai de patul acela al ei pe
care cădea o lumină venită parcă de niciunde.
– Hei, ia-o încet, Cap de Ou, te anunț că
eu sunt paznicul lui Peggy!
Pop Corn era în pragul ușii sau mai
degrabă îl umplea. M-au trecut fiorii. Un lucru
era cert, dacă stătea el de pază, siguranța era
maximă, nici o fantomă n-ar mai fi putut
răzbate până la Peggy, neavând pe unde trece.
După care îi arunc o ocheadă ucigătoare
lui Peggy.
– Nu-i așa, Peggy, că tu și cu mine
suntem prieteni vechi?
Peggy s-a mulțumit să ridice ochii-n tavan.
Pop Corn a luat asta drept o confirmare și m-a
tras afară pe culoar.
– Dacă vrei o fată, n-ai decât s-o iei pe
Sandrine, Peggy e deja luată.
– Cu ce drept?
– Cu dreptul că eu am venit aici înaintea
ta. Dacă nu-ți convine, nu rămâne
decât să ne batem.
– Îmi convine.
Eram cam obosit, așa că m-am dus să mă
odihnesc nițel în sala de jocuri. Unde tocmai
venise și Sandrine. Sandrine are leucemie ca și
mine, numai că ei pare să-i reușească
tratamentul. I se spune Chinezoaica, din pricina
perucii negre și lucioase cu fire sârmoase și cu
breton care o face să semene cu o chinezoaică.
Se uită lung la mine și sparse între dinți un
balonaș de gumă de mestecat.
– Poți să mă săruți dacă vrei.
– Ce vorbești? Guma nu-ți ajunge?
– Păi nici n-ai fi în stare, zero barat! Pun
mâna-n foc că până acum încă n-ai
sărutat nici o fată!
– Hai că mă faci să râd! Află că la cinșpe
ani am sărutat deja o mulțime de fete,
fii liniștită!
– Zău, ai tu cinșpe ani?
Eu mă uit la ceas.
– Împliniți.
– De când visez eu să mă sărute unul
mare, de cinșpe ani.
– Cred și eu, e tentant! îi zic, dându-mi
aere.
Şi numai ce-o văd că-mi trage o mutră ce
n-ai văzut, țuguindu-și buzele de parcă ar fi fost
o ventuză lipită de-un geam, de unde nu pot
decât să trag concluzia că așteaptă s-o sărut.
Când mă întorc, toți prietenii sunt în
spatele meu, pândindu-mi mișcările. N-am cum
să dau înapoi. E momentul să arăt că sunt
bărbat. Acum ori niciodată.
Mă apropii de Sandrine și o sărut. Ea își
încolăcește brațele în jurul meu, n-am cum să
mă desprind, gura ei e umedă și deodată mă
pomenesc că-mi trece mie guma pe care-o
mesteca. Luat pe neașteptate, o înghit pe loc.
Eram cuprins de furie.
Şi în aceeași clipă simt o mână care mă
bate pe umeri. De unde și vorba că o nenorocire
nu vine niciodată singură: părinții mei! Uitasem
că era duminică.
– Nu ne-o prezinți și nouă pe prietena ta,
Oscar?
– Nu e prietena mea.
– Ce dacă? Prezintă-ne-o.
– Sandrine. Părinții mei, Sandrine.
– Mă bucur să vă cunosc, zice
Chinezoaica, pe un ton dulce.
Aș fistrâns-o de gât.
– Vrei să vină și Sandrine cu noi în
camera ta?
– Nu vreau. Sandrine are treabă.
Ajunși la mine în cameră, mi-am dat
seama că-s cam obosit, așa că am dormit puțin.
De altfel n-aveam nici un chef să vorbesc cu ei…
După ce m-am trezit am văzut cadourile pe
care, bineînțeles, mi le aduseseră. De când sunt
în spital părinții mei stau prost la capitolul
conversație, așa că-mi aduc tot felul de jocuri
ale căror instrucțiuni explicative le citim dupăamiaza
întreagă încercând să înțelegem cum se
joacă. Tata e deosebit de dibaci la instrucțiunile
astea; chiar dacă sunt în japoneză ori în turcă el
nu se descurajează niciodată, înverșunându-se
să le deslușească schema. Ce mai, dacă-i vorba
să-ți strice o după-amiază de duminică, nimeni
nu-i mai priceput ca tata.
Azi mi-a adus un CD player. Cu asta mi-a
închis pliscul, n-am putut să-i reproșez nimic,
deși tare aș fi avut poftă.
– N-ați venit ieri?
– Ieri? Cum să fi venit ieri? Ştii bine că nu
putem veni decât duminica. Dar de ce
întrebi?
– Cineva v-a văzut mașina în parcare.
– Ca și cum n-ar exista pe lume decât un
jeep roșu. Mașinile seamănă între ele.
– Mda, nu ca părinții. Păcat.
Cu vorba asta i-am țintuit locului. Eu miam
luat tacticos CD player-ul și am pus de două
ori la rând Spărgătorul de nuci pe care l-am
ascultat în fața lor de la un capăt la altul. Două
ore în care n-au apucat să scoată și ei un
cuvințel. Şi bine le-am făcut.
– Îți place așa de mult?
– Mda. Dar acum mi-e somn.
Au înțeles că trebuie să plece. Dar nu se
îndurau. Nu reușeau deloc să se desprindă din
camera mea. Era clar că ar fi vrut să-mi zică o
mulțime de chestii și nu știau cum. Mă
bucuram însă să văd cum suferă și ei la rândul
lor.
După care mama s-a repezit și m-a strâns
tare-tare la piept spunându-mi printre hohote:
– Te iubesc, Oscar, dragule, te iubesc așa
de mult!
Voiam să-i scap din brațe, dar în ultima
clipă m-am lăsat totuși sărutat, asta îmi
amintea de mângâierile bune și simple de
dinainte, când vocea mamei nu era angoasată
când îmi spunea că mă iubește.
Probabil că apoi am adormit puțin.
Tanti Roz e campioana deșteptărilor. De
câte ori deschid ochii, ea tocmai intră pe ușă. Şi
are întotdeauna un zâmbet pentru mine.
– Ei, cum a fost cu părinții?
– Zero barat, ca de obicei. Mi-au oferit
Spărgătorul de nuci.
– Nu, zău? Ce curios, aveam și eu
oprietenă cu numele ăsta. O campioană
pe cinste. Sfărma gâtul adversarelor
strângându-l între pulpe. Şi cu Peggy
Blue cum stăm, te-ai dus s-o vezi?
– Nu-mi mai vorbi de Peggy Blue, e
logodită cu grăsanul ăla de Pop Corn.
– Așa ți-a spus ea?
– El.
– Blufa, nu te-ai prins?
– Nu cred. Chiar sunt convins că-l place
mai mult pe el decât pe mine. E mai
solid, mai de nădejde.
– Când îți spun eu că blufează! Uite, eu
care arătam ca un șoricel pe ring am
bătut luptătoare cât o balenă sau un
hipopotam de mari. Pe Plum Pudding,
de exemplu, o irlandeză, una sută
cincizeci kile, în slip, pe stomacul gol,
înainte de Guinness-ul de dimineață,
bicepșii cât halca de șuncă, iar pulpa
groasă de nu-i puteai face înconjurul.
Nu tu talie, nu nimic să ai de unde-o
apuca. Impatabilă, ce mai!
– Şi cum ai făcut?
– Tot ce nu face priză se rostogolește.
Pentru început am pus-o pe fugă, ca s-o
obosesc, după care am răsturnat-o. Au
trebuit să vină cu macaraua ca s-o
ridice de pe jos. Tu, Oscar, ai osatura
ușurică și cu carne nu te prea lauzi, dar
să știi de la mine că nu plăcem numai
ca bifteck și os, calitățile sufletești
contează și ele. Şi calități sufletești tu ai
cu carul, băiete.
– Eu, Tanti Roz?
– Ia să te duci tu la Peggy Blue și să-i
spui tot ce ai pe suflet.
– Sunt un pic obosit și…
– Obosit? Ce vârstă ai tu la ora asta,
băiete? Optsprezece ani? Păi cum să fii
obosit la optsprezece ani?
Are ea un fel de a vorbi, Tanti Roz, care
parcă îți reîncarcă bateriile.
Când s-a lăsat noaptea, zgomotele
răsunau parcă mai adânc în întuneric, iar
linoleumul de pe culoar strălucea în razele lunii.
Am intrat la Peggy și i-am întins CD
player-ul meu.
– Uite, ascultă Valsul fulgilor de nea. E
nespus de frumos. Așa de frumos, încât
eu când îl ascult mă gândesc la tine.
Peggy a ascultat Valsul fulgilor de nea. L-a
ascultat zâmbind întruna, ca și cum valsul ar fi
fost un prieten vechi care i-ar fi șoptit la ureche
tot felul de lucruri nostime.
Apoi, dându-mi înapoi aparatul mi-a spus:
– Frumos.
Era primul cuvânt pe care-l rostea. Grozav,
nu?
– Şi aș vrea să-ți mai spun ceva, Peggy
Blue, să nu te operezi. Ești frumoasă
așa, albastră.
Asta i-a făcut plăcere, am văzut imediat.
Nu de asta i-o spusesem, dar m-am bucurat că
i-a făcut plăcere.
– Pe tine te-aș vrea, Oscar, ca să mă aperi
de fantome.
– Contează pe mine, Peggy.
Eram nespus de mândru. Carevasăzică, eu
eram învingătorul!
– Sărută-mă.
Hotărât lucru, chestia cu sărutul e
nelipsită la fete, așa, ca un fel de nevoie. Numai
că s-o săruți pe Peggy era cu totul altceva decât
pe vicioasa aia de Chinezoaică. Mi-a întins
obrazul și pot spune că și eu am simțit un fel de
căldură când l-am sărutat.
– Noapte bună, Peggy.
– Noapte bună, Oscar.
Iată deci cum a trecut ziua de azi, dragă
Dumnezeu. Acum înțeleg eu de ce adolescenței i
se mai zice și „vârsta ingrată“. Chiar că nu-i
ușor. Noroc că pe la douăzeci de ani toate se
aranjează. Așa că, uite, îți adresez și eu dorința
mea pe ziua de azi: aș vrea ca Peggy și cu mine
să ne căsătorim. Nu sunt foarte sigur dacă asta
ține de spirit, căsătoria adică, și dacă e de
domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu știu dacă tu
poți să împlinești genul ăsta de dorință, tip
agenție matrimonială, sau dacă e cazul să mă
adresez în altă parte. Te-aș ruga să-mi dai
răspunsul cât mai iute cu putință, ca să știu ce
să fac. N-aș vrea să te zoresc, dar nu uita că
timpul meu e limitat. Deci: căsătorie Oscar-
Peggy Blue. Da sau nu. Nu-ți ascund că m-ar
aranja grozav ca în domeniul de care te ocupi să
figureze și articolul „căsătorie“.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
P.S. Care e, la urma urmei, adresa ta? Că
tot nu mi-ai spus.
Dragă Dumnezeu,
Gata, m-am căsătorit. Suntem în 21
decembrie, merg pe treizeci de ani și sunt
însurat. În ceea ce privește copiii, Peggy și cu
mine am hotărât să lăsăm asta pentru mai
târziu. De fapt, cred că nu e încă pregătită.
Lucrurile s-au întâmplat astă-noapte. Să
vezi…
Cam pe la unu noaptea, o aud pe Peggy
Blue scâncind. Am sărit imediat din pat.
Fantomele! Veniseră iar s-o chinuie, iar eu, carei
promisesem s-o apăr de ele, dormeam. Ce mai,
avea să-și dea seama că nu eram decât un
neisprăvit, cu siguranță nici n-o să mai vrea sămi
vorbească și, pe bună dreptate, asta și
meritam!
Am ieșit pe culoar și m-am îndreptat în
direcția de unde veneau țipetele. Ajuns la
camera lui Peggy, am văzut-o așezată pe pat,
complet surprinsă că mă vede. Şi eu trebuie să fi
făcut o mutră mirată având-o în fața ochilor pe
Peggy care mă privea, cu gura închisă, pe când
țipetele continuau să-mi spargă urechile.
Am mai făcut câțiva pași până la camera
următoare și deodată am înțeles că Bacon urla
așa, din pricina arsurilor. Ceea ce mi-a provocat
mustrări de conștiință, gândindu-mă cum am
dat eu foc casei, cinelui, pisicii, cum am prăjit
peștișorii roșii din borcan – adică i-am fiert, mai
bine zis – și cât au trebuit să sufere și că mai
bine că au pierit, decât să fi rămas în viață și să
fie terorizați la nesfârșit de amintirea flăcărilor și
de arsuri ca sărmanul Bacon, în pofida tuturor
grefelor și a pomezilor de tot felul.
Bacon s-a ghemuit și a încetat să mai
geamă. Eu m-am întors la Peggy Blue.
– Așadar nu tu erai, Peggy? Eram convins
că tu țipai noaptea.
– Iar eu credeam că tu.
Eram complet uluiți de ce se întâmpla cu
noi. De toate câte ni le mărturiseam. În realitate,
ne gândeam de mult unul la celălalt.
Din albastră cum era, Peggy Blue a devenit
și mai albastră, ceea ce la ea e ca și cum ar roși
de jenă.
– Şi-acum ce-ai să faci, Oscar?
– Dar tu, Peggy?
E nemaipomenit cât ne asemănăm,
aceleași idei, aceleași întrebări.
– N-ai vrea să dormi cu mine?
Orice s-ar spune, fetele sunt grozave. Păi
mie, ca să spun o asemenea frază, mi-ar fi
trebuit ore, săptămâni, luni de zile, spre a o
învârti în minte, spre a o pregăti. Pe când Peggy
i-a dat drumul simplu, ca și cum ar fi fost lucrul
cel mai firesc.
– O.K.
Şi m-am urcat în pat lângă ea. A trebuit să
ne cam strângem nițel, că era îngust, dar a fost
o noapte nemaipomenită. Peggy Blue miroase a
alune și pielea ei e fină și catifelată, ca a mea pe
partea interioară a brațelor, numai că la ea așa e
pe tot corpul. Am dormit îndelung, am visat, ne-
am ținut strâns în brațe, ne-am povestit fiecare
viața.
Bineînțeles că dimineața, când doamna
Gommette, sora-șefă, a dat peste noi, s-a încins
o operetă de toată splendoarea. Ea a început să
urle, infirmiera de noapte a început să urle și ea,
au urlat așa o bucată de vreme una la alta, apoi
au urlat la Peggy, pe urmă la mine, ușile au
început să se trântească, îi luau de martori pe
toți spunând despre noi că suntem niște „mici
nefericiți“, pe când noi eram cum nu se poate
mai fericiți, în cele din urmă noroc c-a picat
Tanti Roz care, în doi timpi și trei mișcări, a
oprit concertul.
– Ia să lăsați copiii în pace, auziți? De ce
sunteți voi puse aici, ca să mulțumiți
pacienții sau regulamentul? Fac ceva pe
el de regulament, așa să știți! Şi-acum
gura! Să nu vă mai aud! Duceți-vă și vă
certați în altă parte, nu sunteți la
vestiar aici!
Fără replică! Nu-ți mergea cu Tanti Roz.
M-a dus înapoi în camera mea și am dormit un
pic. Când m-am trezit, am putut să discutăm
despre toate.
– Carevasăzică, e serioasă treaba între
tine și Peggy, Oscar?
– Beton armat, Tanti Roz. Sunt
superfericit. Azi-noapte ne-am și
căsătorit.
– Cum adică v-ați căsătorit?
– Adică am făcut tot ce fac un bărbat și o
femeie când sunt căsătoriți.
– I-auzi, dom’le!
– Păi cum? Am – cât e ceasul? – douăzeci
și ceva de ani, de-acum înțeleg să-mi
duc viața cum cred eu, nu?
– Vezi bine.
– Şi închipuie-ți că toate chestiile alea
care mă cam scârbeau înainte, când
eram mai tânăr, știi, sărutările,
mângâierile și așa mai departe, acum
mi-au părut foarte plăcute. Cum se
schimbă omul, nu?
– Bravo, Oscar, mă bucur. Îmi place cum
crești.
– O singură chestie n-am făcut, sărutul
ăla cu limba, lui Peggy i-a fost frică să
nu se aleagă cu vreun copil. Dumneata
ce crezi?
– Cred că bine a făcut Peggy.
– Da? Poți să faci copii dacă te săruți pe
gură? Ar însemna deci să am vreunul
cu Chinezoaica?
– Calmează-te, Oscar, șansele sunt mici.
Chiar foarte mici.
Tanti Roz părea sigură de ce spune și asta
m-a liniștit într-adevăr, fiindcă, ție pot să-ți
mărturisesc, dragă Dumnezeu, ție și numai ție,
că Peggy și cu mine ne-am sărutat și cu limba, o
dată, de două, ba poate chiar de mai multe ori.
Am dormit nițel. Apoi am luat masa
împreună cu Tanti Roz, după care am început să
mă simt mai bine.
– E de groază ce obosit puteam să fiu azidimineață.
– E normal, Oscar, între douăzeci și
douăzeci și cinci de ani ieși seara, umbli
pe la tot soiul de petreceri, duci o viață
împrăștiată, nici prin minte nu-ți trece
să te menajezi. Şi vine o vreme când
toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă iam
face o vizită lui Dumnezeu?
– A, i-ai aflat adresa?
– Cred că-l vom găsi la capelă.
– Tanti Roz m-a încotoșmănit de parcă
plecam la Polul Nord, m-a luat în brațe
și ne-am dus la capelă, care se află în
parcul spitalului, de cealaltă parte a
peluzelor acoperite de gheață, mă rog,
ce să-ți mai explic toate astea că doar le
știi, e la tine acasă.
Am avut un șoc dând cu ochii de statuia
ta, adică văzând în ce hal erai, vreau să spun,
țintuit pe crucea aia, pe jumătate gol, slab, cu
corpul tot numai o rană și cu capul însângerat
sub coroana de spini abia mai ținându-se pe
gât. Parcă ai fi fost eu. Asta m-a revoltat de-a
binelea. Eu, dac-aș fi Dumnezeu, n-aș permite
să fiu tratat astfel.
– Să fim serioși, Tanti Roz, n-ai să-mi
spui că dumneata, o luptătoare de
wrestling, o mare campioană, crezi în
așa ceva!
– Şi de ce nu, Oscar? Ţie ți-ar inspira mai
multă încredere un Dumnezeu
culturist, cu mușchi lucrați, sculpturali,
cu pielea dată cu ulei, freză într-o parte
și slip ultima modă?
– Păi…
– Ia gândește-te, Oscar, de cine te-ai simți
tu mai apropiat ca om, de un dumnezeu
nesimțitor sau de unul care suferă?
– Bineînțeles că de cel care suferă. Numai
că eu în locul lui, dacă aș fi Dumnezeu,
dacă aș dispune ca el de toate puterile,
aș fi făcut în așa fel ca să nu sufăr.
– Nimeni nu poate trăi fără suferință,
Oscar. Nici Dumnezeu și nici tu. Nici
părinții tăi și nici eu.
– Bine. Să zicem. Dar de ce e neapărată
nevoie să suferim?
– Există suferință și suferință. Uită-te mai
bine la chipul Său. Privește-L cu
atenție. Găsești că are aerul cuiva care
suferă?
– Nu. E chiar curios. Ai zice că nici măcar
nu simte durerea.
– Întocmai. Şi asta pentru că există două
feluri de suferință – cea fizică și cea
morală. Suferința fizică o înduri. Pe cea
morală ți-o alegi.
– Nu înțeleg.
– Dacă ți se bat în talpă două cuie, n-ai
încotro, te doare, deci suferi. Adică
înduri. În schimb, ideea morții nu
înseamnă neapărat durere. Mai întâi
fiindcă nimeni nu știe ce-i moartea.
Depinde de tine, de înțelesul pe care i-l
dai.
– Ai cunoscut pe cineva, Tanti Roz, care
să se fi bucurat că trebuie să moară?
– Da. Mama mea. Pe patul de moarte era
numai zâmbet, abia aștepta să vadă ce
mai urma să se întâmple.
N-aveam ce să mai argumentez. Cum eram
curios să aflu și urmarea, am lăsat să treacă un
timp, reflectând la cele ce mi-a spus.
– Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea
oamenilor sunt complet lipsiți de
curiozitate. Ei se agață cu înverșunare
de ceea ce au ca păduchele de urechea
chelului. S-o luăm de exemplu pe Plum
Pudding, rivala mea irlandeză, una sută
cincizeci kile, dimineața pe inima goală,
în slip, înainte de Guinness. Îmi spunea
mereu: „Scuze, moartea nu-i de mine,
regret, n-am semnat nimic“. Se înșela
însă. I-a spus ei cineva că viața este
eternă? Nimeni, niciodată. Ea era aceea
care se încăpățâna să creadă asta. Care
se revolta, turba la ideea că ar putea să
se sfârșească. În cele din urmă a făcut o
depresie, a slăbit, s-a lăsat de meserie,
abia de mai trăgea treizeci și cinci de
kile la cântar, arăta ca un schelet de
pește care în cele din urmă s-a făcut
fărâme. Cu alte cuvinte, a murit și ea ca
toată lumea, numai că gândul morții i-a
otrăvit viața.
– O tâmpită, Plum Pudding asta, Tanti
Roz.
– Tâmpită ca un pate de ficat, Oscar.
Numai că, vezi tu, pateul de gâscă e
foarte răspândit, foarte curent, ca să zic
așa.
Am încuviințat din cap fiindcă asta era și
părerea mea.
– Oamenii se tem de moarte deoarece
necunoscutul îi sperie. Dar la urma
urmei ce-i necunoscutul? Eu ți-aș
propune, Oscar, să nu te temi, ci să ai
încredere. Uită-te la chipul lui
Dumnezeu pe cruce: îndură durerea
fizică, dar moral nu încearcă nici o
suferință pentru că are încredere. Şiatunci
până și cuiele îl dor mai puțin. În
sinea lui își spune întruna: mă doare,
dar asta nu înseamnă că o să fie rău.
Vezi, în asta constă de fapt beneficiul
credinței. Am vrut să te fac să-l înțelegi,
Oscar.
– O.K., Tanti Roz, o să încerc să-mi
păstrez încrederea când are să-mi fie
frică.
M-a sărutat. Iar eu mi-am zis că în cele din
urmă era bine în biserica aceea goală, cu tine,
dragă Dumnezeu, care aveai un chip atât de
împăcat.
După aceea ne-am întors și am dormit
îndelung. Mi-e din ce în ce mai somn. E ca o
foame. Când m-am trezit, i-am spus lui Tanti
Roz:
– Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem,
ci de faptul că voi pierde toate câte le
cunosc.
– Şi eu la fel, Oscar. Ce-ai zice s-o
chemăm pe Peggy Blue să ia ceaiul cu
noi?
Peggy Blue a luat ceaiul cu noi. Se înțelege
foarte bine cu Tanti Roz, am râs ca sparții când
ne-a povestit cum s-a luptat ea cu Surorile
Ţâșnitoare, trei surori care se dădeau drept una
singură. După fiecare rundă, Ţâșnitoarea care-și
epuizase adversara, obligând-o să alerge fără
întrerupere după ea, o zbughea afară din ring
pretextând că se duce să facă pipi, se precipita
la toaletă unde o aștepta sora ei care intra
proaspătă și relaxată în runda a doua. Şi așa
mai departe. Toată lumea era convinsă că
Ţâșnitoarea era una singură și că era o
luptătoare infatigabilă. Tanti Roz însă, dibuind
tărășenia, le-a încuiat pe cele două înlocuitoare
în toaletă, a aruncat cheia pe fereastră și i-a
venit de hac surorii cu care se afla în ring.
Wrestling-ul e un sport deosebit de ingenios,
după părerea mea.
După asta, Tanti Roz a plecat.
Infirmierele ne supraveghează pe Peggy
Blue și pe mine de parcă am fi un pachet de
dinamită gata să explodeze. Ce dracu’, că doar
nu mai sunt un copil, am și eu treizeci de ani!
Peggy Blue mi-a jurat că la noapte are să
vină ea la mine de îndată ce va putea; i-am jurat
că de data asta n-o s-o sărut cu limba.
Pe bune, e ușor să faci copiii, dar trebuie
să mai ai și timpul necesar ca să-i crești!
Așa, dragă Dumnezeu. Nu prea știu ce săți
cer în încheiere, căci azi am avut o zi bună. A,
ba da! Fă ca mâine operația lui Peggy Blue să
decurgă bine. Nu ca a mea, știi tu ce vreau să
zic.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
P.S. Operațiile nefiind de-ale spiritului,
poate că nu le ai în magazin. Dar fă măcar ca
Peggy Blue să accepte rezultatul, oricare ar fi el.
Contez pe tine!
Dragă Dumnezeu,
Peggy Blue a fost operată astăzi. Zece ani
îngrozitori pentru mine. Nu-i deloc ușoară vârsta
de treizeci de ani! Pare să fie vârsta grijilor și a
responsabilităților.
Noaptea trecută, Peggy Blue n-a putut să
vină la mine din pricină că doamna Ducru,
infirmiera de noapte, a rămas în camera ei ca so
pregătească pentru anestezie. Targa a
transportat-o în sala de operație cam pe la opt.
Mi s-a strâns inima s-o văd în căruciorul ăla,
mică și slăbuță, de-abia se ghicea printre
cearșafuri.
Tanti Roz mi-a ținut mâna într-a ei, ca să
nu mă enervez așteptând.
– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul
ăsta al dumitale îngăduie să existe pe
lume ființe ca Peggy și ca mine?
– Noroc că existați, Oscar, băiatule,
lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.
– Nu. Nu mă înțelegi. De ce lasă el să
existe boală și bolnavi? Din două una:
ori e rău, ori nu prea e cine știe ce de
capul lui.
– Oscar, boala este un fapt, ca și moartea,
nu o pedeapsă.
– Se vede că dumneata nu ești bolnavă!
– De unde știi tu că nu sunt, băiete?
Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem
vreodată că Tanti Roz, care-i întotdeauna
săritoare și atentă cu cei din jur, ar putea avea
și ea problemele ei.
– N-ai de ce să-mi ascunzi ceva, Tanti
Roz, mie poți să-mi spui totul. Am
treizeci și doi de ani, sau pe-aproape,
cancer și o soție pe masa de operație,
vezi așadar că viața n-are secrete
pentru mine.
– Cât te iubesc, Oscar!
– Şi eu pe tine, Tanti Roz. Spune-mi ce
probleme ai, poate că te-aș putea ajuta.
La nevoie, aș putea chiar să te înfiez.
– Să mă înfiezi, tu pe mine?
– Păi nu l-am înfiat și pe Bernard când
mi-a zis că era amărât?
– Bernard?
– Da, ursul meu. Ăla din dulap. Acolo
sus, pe etajeră. E ursul meu de când
eram mic, uite, nu i-a mai rămas decât
un ochi, bot n-are, nas n-are, și-a
pierdut jumătate din umplutură și tot
corpul îi e plin de cicatrici. Seamănă
nițel cu tine, Tanti Roz. L-am adoptat în
seara când dobitocii ăia de părinți ai
mei mi-au adus un urs nou. Auzi, să
accept adică un urs nou-nouț! N-au
decât să accepte ei un frățior nou-nouț
dacă le convine, n-au decât! Așa că l-am
înfiat pe Bernard. O să-i las moștenire
tot ce am. Dacă vrei, te înfiez și pe tine,
Tanti Roz.
– Sigur că vreau, Oscar. Cred chiar că
asta o să-mi facă bine.
– Atunci, bate palma, Tanti Roz.
După asta ne-am dus să pergătim camera
lui Peggy, i-am dus flori, ciocolată, să le
găsească acolo când s-o întoarce.
Pe urmă am dormit. Nu știu ce-o fi cu
somnul ăsta pe mine în ultima vreme.
Pe la sfârșitul după-amiezii, Tanti Roz m-a
trezit ca să-mi spună că Peggy Blue s-a întors în
camera ei și că operația reușise.
Ne-am dus împreună s-o vedem. Părinții ei
erau deja acolo. Nu știu care din ele, Peggy Blue
sau Tanti Roz, le-o fi vorbit despre mine, dar
păreau să știe cine sunt, m-au tratat cu mult
respect, mi-au oferit un scaun între ei doi și
astfel am putut să-mi veghez soția alături de
socrii mei.
Eram bucuros fiindcă Peggy rămăsese tot
albăstruie. Doctorul Düsseldorf a trecut s-o
vadă, și-a frecat sprâncenele și a zis că în orele
următoare va apărea schimbarea. M-am uitat la
mama lui Peggy care nu-i albastră, și mi-am
spus că la urma urmei soția mea, Peggy, n-are
decât să aibă culoarea pe care-o poftește, eu am
s-o iubesc la fel.
Peggy a deschis ochii, ne-a surâs părinților
ei și mie și a adormit iar.
Părinții se liniștiseră de-acum și trebuiau
să plece.
– Ţi-o încredințăm pe fiica noastră, mi-au
zis. Ştim că putem conta pe tine.
Am ținut să mai rămânem, Tanti Roz și cu
mine, până când Peggy a deschis încă o dată
ochii și apoi eu m-am întors la mine în cameră
ca să mă odihnesc.
Îmi dau seama încheind această scrisoare
că am avut o zi bună astăzi. O zi de familie. Am
înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înțeles bine cu socrii
și mi-am regăsit soția bine sănătoasă, chiar
dacă pe la orele unsprezece ar urma să devină
roz.
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Nici o dorință pe ziua de azi. Mai
răsufli și tu nițel.
Dragă Dumnezeu,
Azi am împlinit patruzeci și apoi cincizeci
de ani și n-am făcut decât tâmpenii.
Ţi le spun la iuțeală că nici nu merită să le
spun altfel. Peggy Blue e bine, dar Chinezoaica,
trimisă de Pop Corn care are oftică pe mine, a
venit să-i dea raportul că am sărutat-o pe gură.
Drept care Peggy Blue mi-a zis că între
mine și ea totul s-a sfârșit. Am protestat, i-am
explicat că povestea cu Chinezoaica era o
greșeală de tinerețe, săvârșită cu mult înainte de
a o cunoaște pe ea, și că doar n-avea de gând să
mă oblige toată viața să-mi răscumpăr păcatele.
Dar ea s-a ținut tare. Ba chiar s-a
împrietenit cu Chinezoaica, numai ca să mă facă
pe mine să turbez, și le-am auzit râzând
împreună.
Dacă-am văzut așa, când Brigitte,
trizomica – una care se ține scai de toți, cum și e
și normal, trizomicii ăștia fiind foarte afectuoși –,
a venit la mine în cameră să-mi dea bună ziua,
am lăsat-o să mă sărute pe unde-a avut poftă.
Ceea ce a și făcut nemaiîncăpându-și în piele de
mulțumire. Ai fi zis că-i un câine care se gudură
pe lângă stăpân. Problema e că Einstein se afla
pe culoar. Şi o fi având el apă-n creieri, dar coji
de salam pe ochi n-are. Așa că a văzut tot și-a
dat fuga să le povestească lui Peggy și
Chinezoaicei. Tot etajul nu-mi mai spune altfel
decât fustangiul. Şi când te gândești că eu nici
n-am pus piciorul afară din cameră!
– Nu știu ce m-a apucat cu Brigitte asta,
Tanti Roz…
– Demonul amiezii, ce vrei, Oscar. Așa
sunt bărbații între patruzeci și cinci și
cincizeci de ani, simt nevoia să se pună
la încercare, să verifice dacă mai sunt în
stare să placă și altor femei decât celei
pe care o iubesc.
– Să zicem că-s normal, dar asta nu
înseamnă că nu sunt un dobitoc.
– Da, ești complet normal.
– Da, da’ ce fac eu acum?
– Pe care din ele o iubești?
– Pe Peggy. Şi numai pe ea.
– Atunci spune-i-o. Primul cuplu e
întotdeauna fragil, supus oscilațiilor,
dar dacă e cel pe care ți l-ai dorit,
trebuie să te bați pentru el.
Mâine e Crăciunul, dragă Dumnezeu.
Aniversarea ta, uite, n-am făcut niciodată
legătura. Te rog, fă tu cumva să mă împac cu
Peggy fiindcă, nu știu dacă e din pricina ei sau
nu, da’ tare-s trist astă-seară și nu-mi mai arde
de nimic.
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea
să-ți ofer de ziua ta?
Dragă Dumnezeu,
Azi-dimineață la orele opt i-am spus lui
Peggy Blue c-o iubesc, că numai pe ea o iubesc
și că n-aș putea concepe viața fără ea. Ea a
început să plângă mărturisindu-mi că i-am luat
o piatră de pe inimă deoarece și ea mă iubește
pe mine și numai pe mine și că niciodată nu va
mai găsi un altul, mai cu seamă acum că a
devenit roz.
Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea
asta, dar era un plâns foarte plăcut. Trebuie să
spun că viața în cuplu mi se pare deosebit de
agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai
trecut prin tot felul de încercări.
Pe la zece mi-am dat deodată seama că,
fiind Crăciunul, n-am să pot să mănânc cu
Peggy deoarece toată familia ei – frați, unchi,
nepoți, veri – avea să-i invadeze în curând
camera, iar eu voi fi la rândul meu obligat să-i
suport pe părinții mei. Ce puteau oare să-mi mai
ofere? Un puzzle de zece mii de piese? Cărți în
kurdă? O cutie cu instrucțiuni de folosire?
Propriul meu portret de pe vremea când eram
sănătos? Cu doi cretini ca ăștia, inteligenți ca
lada de gunoi, era clar că mă pândeau primejdii
la orizont; pentru o mie și una de temeri naveam
decât o singură certitudine, și anume că
urma să petrec un Crăciun de tot rahatul.
M-am hotărât fulgerător și am și început
să-mi pregătesc evadarea. Un mic troc: toate
jucăriile i le dau lui Einstein, plapuma mea din
fulgi de gâscă lui Bacon, bomboanele lui Pop
Corn. O mică observație: Tanti Roz se oprea
întotdeauna în vestiar înainte să plece. O mică
prevedere: părinții mei nu aveau să sosească
înainte de orele douăsprezece. Totul a mers ca
pe roate: la unsprezece și jumătate Tanti Roz ma
sărutat urându-mi să petrec un Crăciun
frumos în compania părinților mei, după care a
dispărut la etajul unde se află vestiarele. Am
fluierat semnalul convenit. Pop Corn, Einstein și
Bacon m-au îmbrăcat una două și m-au purtat
pe sus până la hărăbaia lui Tanti Roz, o mașină
care datează dinaintea epocii automobilului. Pop
Corn, care îți deschide cât ai clipi orice broască
fiindcă a avut norocul să crească într-un cartier
defavorizat, a forțat portiera din spate și m-au
aruncat pe jos între cele două banchete. După
care s-au întors ca niște sfințișori în camerele
lor, vorba aceea, „nici usturoi n-am mâncat, nici
gura nu-mi miroase“.
Tanti Roz a venit după o bună bucată de
vreme, s-a urcat în mașină, a dat șprițuri de
vreo zece, cinșpe ori înainte să pornească
motorul și în sfârșit am demarat în trombă.
Sunt geniale mașinile astea de dinaintea erei
automobilului, că zdrăngănesc de-ai zice că
zbori și de scuturat, ești scuturat în ele ca la
bâlci.
Sunt convins că Tanti Roz a învățat să
șofeze cu vreun amic cascador; n-are treabă nici
cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu
giratoriile, astfel încât uneori mașina se ridică de
la sol. Ce mai, un tărăboi număru’ unu în
carlingă, claxonul aproape că nu s-a oprit, iar
cât privește vocabularul, ocazie mai prielnică să
ți-l îmbogățești pe-al tău nici că se putea: i-a
bășcălit cum i-a venit la gură pe dușmanii care
îndrăzneau să-i taie calea, împroșcându-i cu
cele mai teribile insulte, ceea ce m-a făcut să
constat încă o dată ce formidabilă școală a vieții
poate fi wrestling-ul ăsta.
Prevăzusem ca, o dată ajunși, să mă arăt
zicându-i: „Cucu, Tanti Roz“, dar cursa cu
obstacole s-a lungit așa de rău, încât am
adormit pe drum.
Drept care, când m-am deșteptat, în jurul
meu era întuneric, frig, liniște, iar eu mă aflam
singur, culcat pe ceva umed. Pentru prima oară
m-am gândit că poate am făcut o trăsnaie mai
mare ca mine.
Am ieșit din mașină. Începuse să ningă.
Nimic de-a face cu Valsul fungilor de nea din
Spărgătorul de nuci. Clănțăneam de-mi săreau
dinții din gură.
Am văzut o casă impozantă cu luminile
aprinse. Am luat-o într-acolo. Dar de-abia mai
mergeam. Ca să ajung până la sonerie a trebuit
să execut un asemenea salt, încât în clipa
următoare m-am prăvălit pe preșul din fața ușii.
Acolo m-a găsit Tanti Roz.
– Dar… dar… a bâiguit ea.
Apoi s-a aplecat asupră-mi murmurând:
– Dragul mamei drag!
Ceea ce m-a făcut să-mi zic în sinea mea
că poate nu făcusem chiar o trăsnaie.
M-a dus în brațe până în salon unde
făcuse un pom de Crăciun până-n tavan care
sclipea de lumini. Eram uluit să văd ce frumos e
la Tanti Roz acasă. După ce m-a pus să mă
încălzesc la gura focului, am băut amândoi câte
o ceașcă mare de ciocolată. Nu mă îndoiam că
voia să se asigure că mi-am revenit, înainte să
mă ia la refec. Așa că o cam tărăgănam și eu cu
venitul în fire, ceea ce de altfel nici nu-mi cerea
cine știe ce efort deoarece chiar că mă simțeam
epuizat.
– La spital toată lumea te caută, Oscar. E
stare de alertă. Părinții tăi, sărmanii, sunt
disperați. Au anunțat poliția.
– Nici nu mă miră. Sunt destul de proști
ca să-și închipuie c-am să-i iubesc mai
mult când, prin grija lor, mi se vor pune
cătușele…
– Ce le reproșezi tu de fapt, Oscar?
– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au
curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e
lor mai frică, cu atât am și eu impresia
că sunt un mosntru. De ce par atât de
terorizați? Arăt chiar așa de groaznic?
Am început să put? Sau să devin idiot și
nu-mi dau eu seama?
– Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.
– Boala face parte din mine. De ce trebuie
să se poarte altfel numai fiindcă sunt
bolnav? Nu știu să iubească decât un
Oscar sănătos?
– Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spuso.
– Tu vorbești cu ei?
– Da. Sunt geloși că ne înțelegem așa de
bine amândoi. Nu, de fapt nu geloși,
triști. Triști că nu reușesc și ei.
Am dat din umeri, dar mânia îmi cam
trecuse de-acum. Tanti Roz mi-a mai dat o
ceașcă de ciocolată.
– Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar
părinții tăi vor muri și ei.
Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi
trecuse niciodată prin minte.
– Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet
teribila remușcare de a nu fi știut să se
apropie de singurul lor copil, Oscar,
lumina vieții lor.
– Nu mai vorbi așa, Tanti Roz, mă
cuprinde amărăciunea când te aud.
– Dar la amărăciunea lor nu te gândești?
Tu ai priceput din vreme că ai să mori
pentru că ești un băiat deosebit de isteț,
Oscar. Numai că ceea ce ți-a scăpat din
vedere e faptul că toată lumea moare.
Părinții tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu
la fel.
– Da, numai că eu, înaintea tuturor.
– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îți dă
toate drepturile? Chiar și pe acela de a
nu te gândi la ceilalți?
– Gata, am înțeles. Cheamă-i, Tanti Roz!
Asta a fost, dragă Dumnezeu, urmarea ți-o
scurtez, că mi-a obosit mâna. Tanti Roz i-a
anunțat pe cei de la spital, care i-au înștiințat la
rândul lor pe părinții mei, care au venit la Tanti
Roz, unde am petrecut Crăciunul cu toții.
Când au venit, le-am spus:
– Iertați-mă, uitasem că și voi veți muri
într-o zi.
Nu știu ce-o fi deblocat în ei fraza asta, dar
i-am regăsit așa cum fuseseră înainte și am
petrecut o seară de Crăciun pe cinste.
La desert Tanti Roz a vrut să vadă slujba
de la miezul nopții la televizor și o înregistrare a
unui meci de wrestling. Zice că în fiecare an își
rezervă o partidă la care se uită înainte de slujbă
fiindcă-i întărește mușchii de la picioare și
fiindcă e o veche obișnuință și fiindcă asta-i face
ei plăcere. Așa că ne-am uitat cu toții. Ceva
formidabil. Era Mefista contra Ioanei d’Arc! În
costum de baie și cizme cu carâmb înalt. Ce
zdrahoance, cum zicea tata care devenise roșu la
față și părea că dintr-odată adoră wrestling-ul.
Ce de pumni au putut să-și ardă la mutră una
alteia, e de neînchipuit! Cred că eu aș fi dat
ortul popii de o sută de ori să fi participat la
genul ăsta de competiție. Chestie de
antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu
cât încasezi mai mulți pumni, cu-atât poți
încasa mai mulți. Totul e să-ți păstrezi nădejdea.
Până la urmă învingătoare a ieșit Ioana d’Arc,
deși la început nu s-ar fi zis. Asta cred că ți-a
făcut plăcere.
Apropo, la mulți ani, dragă Dumnezeu.
Tanti Roz, care tocmai m-a culcat în patul fiului
ei veterinar de elefanți în Congo, mi-a sugerat că
împăcarea cu părinții e cel mai frumos cadou pe
care aș fi putut să ți-l fac de ziua ta. După mine,
sincer, un asemenea cadou e la limita de jos a
cadourilor, da’ dacă așa zice Tanti Roz care e o
veche prietenă de-a ta…
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. A, era să uit dorința: fă ca părinții mei
să fie întotdeauna ca astă-seară. Şi eu la fel. Am
avut un Crăciun prima-ntâi, mai ales cu Mefista
și Ioana d’Arc. Nu-mi purta pică pentru slujbă,
m-a furat somnul.
Dragă Dumnezeu,
Am șaizeci de ani și plătesc nota pentru
abuzurile de ieri-seară. Azi nu prea mai sunt în
formă.
Mi-a făcut plăcere să mă întorc acasă, la
spital. La bătrânețe nu-ți mai prea arde să
călătorești, oricum eu, unul, n-am chef să
umblu creanga.
Ceea ce nu ți-am spus este că ieri, la Tanti
Roz, am văzut statuia lui Peggy Blue. Îți jur.
Întocmai aceeași, numai că din ghips: același
chip blând, toată în albastru, la haine și trup.
Tanti Roz pretinde că-i Fecioara Maria, mama
ta, dacă am înțeles bine, o madonă adică,
moștenită la ei în casă din generație în
generație. A acceptat să mi-o dăruiască mie. Miam
pus-o la căpătâi, pe noptieră. Oricum, tot la
ea se va întoarce într-o bună zi, de vreme ce am
înfiat-o pe Tanti Roz.
Peggy Blue e mai bine. A venit să mă
viziteze în scaunul cu rotile. N-a găsit deloc că
seamănă cu statuia mea, dar am petrecut un
moment minunat împreună. Am ascultat
Spărgătorul de nuci ținându-ne de mână, ca în
vremurile bune.
Nu-ți povestesc mai multe, că începe să-mi
fie tot mai greu să țin stiloul. Toată lumea din
spital e bolnavă, până și doctorul Düsseldorf,
din pricina ciocolatei, a pateului de gâscă, a
castanelor glasate și a șampaniei pe care
familiile le-au oferit în cantități masive
personalului medical. M-aș bucura să-mi faci o
vizită.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Azi am avut șaptezeci, apoi optzeci de ani
și m-am gândit la o mulțime de lucruri.
Mai întâi să știi c-am folosit cadoul de la
Tanti Roz, nu-mi amintesc dacă ți-am vorbit de
el, o plantă din Sahara care-și trăiește toată
viața într-o singură zi. De cum pui sămânța-n
pământ și-o stropești, încolțește, dă tulpini, îi
apar frunzele și-apoi face o floare care produce
semințe, se scutură, lasă capu-n jos și, hop,
până seara s-a terminat! Găsesc că-i un cadou
nemaipomenit și-ți mulțumesc că l-ai născocit.
Am udat-o azi-dimineață eu, Tanti Roz și părinții
mei – a, nu știu dacă ți-am spus, ei stau acum
la Tanti Roz că-i mai aproape –, așa că am putut
să-i urmăresc toată existența. M-a emoționat.
Bine, sigur, nu-i cine știe ce floare, e mai curând
plăpândă, iar la aspect nu prea bate ea recordul,
sărăcuța, dar, deși nu aduce cu vreun baobab,
își face treaba ei de plantă ca una mare, fărăntrerupere,
într-o singură zi, sub ochii tăi.
Peggy Blue și cu mine citim adesea din
Dicționarul medical. E cartea ei preferată. O
pasionează bolile și se întreabă întruna pe care
dintre ele o s-o aibă, mai târziu, când se face
mare. Eu nu m-am uitat decât după cuvintele
care mă interesează: „Viață“, „Moarte“,
„Credință“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ți, n-ai să
mă crezi poate, dar nu erau acolo! Firește, dacar
fi s-o luăm așa, e o dovadă că nici viața, nici
moartea, nici credința și nici tu nu sunteți niște
boli. Ceea ce e deja o veste bună. Deși, după
mine, într-o carte atât de serioasă ar trebui să
existe răspunsurile la întrebările cele mai
serioase ale existenței, nu?
– Am impresia, Tanti Roz, că în
Dicționarul medical n-au băgat decât
chestii speciale, probleme pe care le pot
întâmpina unii și alții. Dar lucrurile
care ne privesc pe toți, Viața, Moartea,
Credința, Dumnezeu au fost lăsate de-o
parte.
– Ar fi poate mai bine să te uiți în
Dicționarul filozofic, Oscar. Deși, după
părerea mea, chiar dacă vei găsi
cuvintele care te interesează, s-ar putea
să fii decepționat. Sunt propuse acolo
răspunsuri foarte diferite pentru fiecare
noțiune.
– Cum așa?
– Întrebările cele mai interesante rămân
și vor rămâne întrebări. Ele întrețin
misterul. Fiece răspuns trebuie
precedat de „poate că“. Doar întrebările
neinteresante pot căpăta un răspuns
definitiv.
– Vrei să spui că la „Viață“ nu există
soluție?
– Vreau să spun că la „Viață“ există mai
multe soluții, prin urmare ea n-are
soluție.
– După mine, Tanti Roz, singura soluție la
viață este să trăiești.
Doctorul Düsseldorf a intrat să ne vadă.
Avea iar aerul lui de câine bătut, încă și mai
expresiv din pricina sprâncenelor ălora groase și
negre.
– Vă pieptănați sprâncenele, domnule
doctor? l-am întrebat.
S-a uitat la toți cei din jur, surprins, cu
aerul că îi întreabă pe Tanti Roz și pe părinții
mei dacă au auzit și ei ce-a auzit el. În cele din
urmă a răspuns printr-un da sugrumat.
– Întrebam și eu, nu-i nevoie să faceți
mutra asta, domnule doctor. De altfel, dacă e să
fim sinceri, țin să vă spun că, din partea mea,
am fost cât se poate de corect în ce privește
medicamentele, iar dumneavoastră de asemenea
în privința bolii. Așa că terminați odată cu aerul
ăsta de vinovăție. Nu e vina dumneavoastră dacă
trebuie să dați vești neplăcute oamenilor
anunțându-i că suferă de tot felul de boli
incurabile cu nume latinești. Destindeți-vă nițel,
relaxați-vă, ce naiba, că doar nu dumneavoastră
sunteți Dumnezeu Tatăl. Nu sunteți
dumneavoastră cel care comandă naturii.
Dumneavoastră nu sunteți decât un reparator.
Nu mai fiți așa încordat, domnule doctor,
ce naiba, nu vă mai dați atâta importanță,
altminteri nu veți putea continua multă vreme
meseria asta. Uitați-vă numai un pic ce mutră
faceți!
Pe când mă asculta, doctorul Düsseldorf
făcuse o față de-ai fi zis că înghițise un ou. Apoi
mi-a zâmbit cu un zâmbet adevărat și m-a
pupat.
– Ai dreptate, Oscar. Îți mulțumesc că miai
spus toate astea.
– N-aveți pentru ce, domnule doctor.
Plăcerea e de partea mea. Reveniți când
doriți.
Asta-i tot, dragă Dumnezeu. Aștept să-mi
faci o vizită, nu uita. Vino. Nu ezita, chiar dacă e
multă lume în momentul respectiv. Mi-ar face
într-adevăr plăcere, să știi.
Pe mâine. Te pup,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la
părinții ei. Nu-s tâmpit să nu-mi dau seama că
n-am s-o mai văd niciodată.
Nu-ți mai scriu, că sunt prea trist. Peggy și
cu mine am trăit o viață împreună, și-acum mă
pomenesc singur, chel, ramolit și obosit în patul
ăsta de spital. Urâtă-i bătrânețea!
Azi nu te iubesc.
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Îți mulțumesc că ai venit. Ai ales la fix
momentul, că nu mă simțeam bine deloc. Poate
că scrisoarea mea de ieri te-a jignit un pic…
Când m-am trezit din somn, mi-am adus
aminte că am nouăzeci de ani și-am întors capul
spre fereastră să mă uit la zăpadă.
Şi deodată am înțeles c-ai să vii. Era
dimineață. Eram singur pe Pământ. Era atât de
devreme, încât până și păsările dormeau,
darămite infirmiera de noapte, doamna Ducru,
care trăgea la aghioase, pe când tu te munceai
să aduci zorile. Nu părea să-ți iasă din prima,
dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai
văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând
lumea. Nu te opreai o secundă. Şi-n clipa aceea
am înțeles care era diferența dintre noi și tine:
tu ești un tip infatigabil! Pus pe muncă fără
întrerupere. Căruia nu-i este niciodată lehamite.
Ziuă vreți, uite ziuă! Noapte? Uite noapte! Şi
primăvară! Şi iarnă! Şi uite-o pe Peggy Blue! Şi
uite-l și pe Oscar! Şi pe Tanti Roz! Asta zic și eu
sănătate de fier!
Mi-am dat imediat seama că veniseși. Şi
că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret:
privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o
pentru întâia oară.
Urmându-ți așadar sfatul, m-am străduit
să-l pun în aplicare. Contemplând lumina,
culorile, copacii, păsările, animalele. Simțeam
cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să
respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca
din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu.
Fremătam de o bucurie necuprinsă și pură.
Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.
Îți mulțumesc, dragă Dumnezeu, că ai
făcut asta pentru mine. Era ca și cum m-ai fi
luat de mână și m-ai fi dus în miezul tainei ca să
o cuprind cu mintea. Îți mulțumesc.
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Dorința: Ai putea să mai faci o dată
chestia asta și pentru părinții mei? Tanti Roz
cred c-o știe deja. Şi pentru Peggy, de asemenea,
dacă ai nițel timp…
Dragă Dumnezeu,
Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm
cam mult, dar mă simt bine.
Încerc să le explic părinților mei că viața e
un dar buclucaș. La început ai tendința să-l
supraestimezi crezând că viața pe care ai primito
este veșnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi,
găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nțelegi
nimic din ea și pe care uneori ți-ar veni s-o
arunci de să nu se vadă. Abia către sfârșit
pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un
simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l
meriți. La cei o sută de ani ai mei pot spune că
știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești mai
mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a
aprecia viața. Trebuie să devii rafinat, artist. La
douăzeci de ani, orice cretin știe să se bucure de
viață, dar la o sută, când nici măcar să te miști
nu mai ești în stare, trebuie să știi să-ți pui
inteligența la lucru.
Nu-mi dau seama dacă am reușit să-i
conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până
la capăt ce-am început. Eu mă simt nițel cam
obosit.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
Dragă Dumnezeu,
O sută zece ani. E mult. Cred c-am început
să mor.
Oscar
Dragă Dumnezeu,
Băiețelul a murit.
Voi rămâne în continuare o doamnă roz,
dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost
numai pentru Oscar.
S-a sfârșit azi-dimineață, pe când părinții
lui și cu mine coborâserăm pentru o jumătate de
ceas să bem o cafea. A plecat când nu eram noi
de față. Cred c-a așteptat cu bună știință
momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească
de șocul de a-l vedea stingându-se. Până în
ultima clipă el a fost cel care a vegheat asupra
noastră, și nu invers.
Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea și
n-am cum să-l alung. Va trebui până diseară sămi
înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar
durerea cu aceea, de neîndurat, a părinților lui.
Îți mulțumesc că mi-ai îngăduit să-l
cunosc pe Oscar. Grație lui am reușit să devin
hazlie, năstrușnică, să născocesc o mulțime de
povești, ba chiar și să mă pricep la wrestling.
Grație lui am râs și am cunoscut bucuria. Tot el
m-a ajutat și să cred în tine. Sunt plină de
iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru,
mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru
toții anii de-acum încolo.
Pe curând,
Tanti Roz
P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care
le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului
o pancartă.
Cred că te-ar interesa să știi ce scria pe ea:
„Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“. ”

sursa: http://www.scribd.com/

Scroll to Top