Când plantele ne trezesc la viaţa ascunsă a Universului – dialog cu d-na biolog Marioara Godeanu

Transformă-ți viața prin Yoga Tradițională! Începem un nou curs la Abheda Yoga cu Leo Radutz. Rezervă-ți locul la ședința GRATUITĂ din 9 martie acum și fă primul pas către o variantă mai bună a ta!

<>
Motto : “Toate structurile vii și nevii sunt pătrunse de spiritul lui Dumnezeu

Doamna Marioara Godeanu este un distins biolog. Eminent cercetător și profesor, ea are studii și realizări de valoare internațională, recunoscute și premiate de mari foruri științifice ale lumii: un dulap plin cu titluri, diplome și medalii. Cu toate acestea, prin natura descoperirilor sale, doamna Godeanu pare mai degrabă o mare maestră a alchimiei, o magiciană care a izbutit să fabrice în retorte adevărate minuni: o piramidă construită după proporțiile piramidei lui Keops, în care apa se purifică de la sine și vegetația crește mai repede ca în exterior, un film (răsplătit cu multe premii internaționale) în care a demonstrat că natura posedă un sistem perfecționat de transmitere și receptare de informații (plantele vorbesc între ele, au sentimente și trăiri afective, râd de bucurie și plâng de durere, asemenea oamenilor). Dar cea mai mare descoperire a doamnei Godeanu este realitatea de dincolo de granițele științei, o realitate pe care tot mai mulți savanți ai mileniului o recunosc: prezența Creatorului Unic în toate formele de manifestare ale materiei din Univers.

Alarmă în lumea plantelor

– Doamnă Marioara Godeanu, cei care vă cunosc spun că faceți miracole. De pildă: că vă puneți mâinile deasupra unor pietre, și ele încep să emită o energie vizibilă pe ecranul computerului. ..
<>
– Nu e nici un miracol. Pietrele sunt și ele structuri vii. Sunt supuse acelorași legități ca și organismele vii, și pot acumula informație. Rețeaua cristalină este vie. Cristalul este viu, el poate acumula și transmite informație. Prin gândire și concentrare poate fi influențată încărcătura energetică a structurii cristaline pe care o au pietrele.

– Dar dialogul dvs. cu plantele cum a început? Ce v-a făcut să credeți că plantele sunt ființe vii?

– Povestea a început în 1975, la o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectuate asupra plantelor. Atunci am observat cu surprindere că plantele-martor, care se aflau la o oarecare distanță de plantele supuse experimentului, mureau în număr mai mare decât cele care erau otrăvite efectiv. La început, am crezut că studenții și laboranții nu sunt atenți când folosesc substanțele. Dar imediat după aceea, mi-am dat seama că planta-martor, cea care asista la “execuția” suratei ei, primea un semnal de la “condamnata la moarte” și suferea la fel de mult ca și ea, ba poate chiar mai mult. Atunci mi-am spus: acesta este obiectivul biologiei viitorului, transmiterea informației între structurile vii, respectiv – comunicarea între plante. Am reluat imediat experimentele în condiții speciale (să nu fie nici un factor care să perturbe desfășurarea lor) și, mergând din aproape în aproape, am ajuns până la folosirea metodei de captare a imaginii în infraroșu. Concluzia a fost clară: plantele comunică între ele printr-un sistem energo-informațional, adică își transmit una alteia informațiile prin emisie și captare de energie.

– Ce conțin aceste mesaje în cazul experimentelor dvs.?
<>
– Planta care urmează să fie agresată (să i se aplice substanța toxică ucigașă) dă un semnal înainte să înceapă agresiunea împotriva ei. Pe imaginea în infraroșu apare un halou care se intensifică înainte de momentul începerii agresiunii. Dar foarte important este faptul că și plantei-martor, aflată la distanță sau separată prin polistiren, i se întâmplă același lucru, ca și cum și ea ar fi agresată. Haloul, aura energetică respectivă, apărea în zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei). Bineînțeles, s-au făcut experimente la diferite temperaturi, în camere special climatizate, ca să nu se modifice parametrii, și am constatat că, într-adevăr, aceste plante își transmit între ele mesaje. Ba mai mult, literatura de specialitate afirmă că, atunci când un dăunător intră într-o pădure (tăietori de lemne, de pildă), pădurea este deja informată de apariția sa. În condițiile tehnologiilor moderne, aceste afirmații sunt lesne de dovedit, prin conectarea senzorilor la un computer. Strigătele pădurii se văd pe ecran.

– Ați realizat două filme care au făcut înconjurul lumii, întorcându-se acasă încărcate de premii: “Dincolo de tăcerea plantelor” și “Sensibilitatea plantelor”. Cum ați izbutit să le duceți la bun sfârșit, având în vedere că le-ați realizat în anii 80? V-a trebuit mult curaj…
<>
– Într-adevăr, primul a fost realizat în 1981, iar al doilea a fost aprobat în august 1982, chiar după scandalul cu Mișcarea Transcendentală. Eu nu făceam parte din grupul transcendentalilor, dar am lucrat cu profesorul Mânzatu, cu profesorul Milcu, am lucrat cu foarte mulți dintre cei care au intrat în această poveste ciudată. Chiar și noi ne-am mirat când C.C.-ul ne-a aprobat filmul. Credeam că vom fi făcuți praf, cu el cu tot. “Sensibilitatea plantelor” era mai mult decât o bombă, mult mai mult decât avusesem noi curajul să spunem până atunci. Chiar ni s-a dat voie să-l trimitem în Brazilia, la un festival de film științific, de unde s-a întors cu Marele Premiu. În privința primului film (“Dincolo de tăcerea plantelor“), Televiziunea Română l-a vândut cam în 15 țări. Pe post a intrat însă foarte greu, fiind difuzat pe fragmente, la Teleenciclopedia. Şi pentru că numele autorilor era scris foarte mic, lumea a zis: “Ce film american grozav au dat despre plante!”. Pe noi ne-a umflat și râsul, dar și plânsul, pentru că filmul era al nostru.

– Cum ați lucrat, efectiv, la realizarea acestor filme?

– Lucram în echipă, în după-amiezile și nopțile de după program, dar eram toți tineri și entuziaști, iar faptul că făceam totul pe ascuns mărea miza. Filmam și experimentam în același timp în laboratorul de fonoaudiologie (se făceau teste cu copiii care aveau deficiențe auditive, pentru a li se face proteze foarte moderne la vremea aceea), cu ajutorul unei echipe de la Studioul “Alexandru Sahia”, cu regizorul Mircea Popescu, pentru care am deosebită stimă și considerație. Am lucrat cu un aparat vechi, din timpul războiului, dar dacă ar mai fi fost încă o cameră de luat vederi, care să înregistreze întâmplările din laborator, cred că ar fi ieșit încă un film extraordinar (cu substrat științific, bineînțeles). De exemplu, la un moment dat a trebuit să schimbăm operatorul, pentru că îi cam plăcea să bea, și din cauza asta se modifica semnalul plantelor. Apoi, mușcatul unei roșii (roșia e și ea un organism viu) a dat un semnal fantastic. Înainte de începerea filmărilor, ne-am testat toți, ca să vedem la care din noi plantele dau alarma cea mai mare. Ei bine, semnalul cel mai mare (aura care apărea pe ecran) apărea la mine, pentru că eu eram programată să tai plantele, să le stresez, să le provoc suferință și dureri. Detectaseră din tot grupul cine urma să fie “torționarul”, și lucrul acesta se vede pe film. Dar apogeul acestor relații ciudate s-a petrecut într-una din zile, când ne-am dat seama că ceva nu este în regulă, fiindcă semnalele plantelor erau disperate, și până să ne dăm seama, deasupra mea a explodat un bec de iod. Am realizat atunci că anticipaseră accidentul (recepționaseră înainte semnalul defecțiunii tehnice – încălzirea becului). Am avut noroc că nu mi-a luat părul foc. După câteva zile, am descoperit chiar cioburi de sticlă în pielea capului, dar am fost așa de încântați de faptul că plantele sesizaseră întâmplarea, încât nu ne-am mai controlat să vedem dacă am pățit ceva. Nu știu dacă mai există filmul nostru, originalul se pare că a fost forfecat pentru nu știu ce festivitate de partid.

– Nu mai lipsesc decât vorbele, pentru ca plantele să fie oameni…

<>
– Să știți că am realizat și sistemul acustic. Unul dintre cei mai buni electroniști pe care i-a avut România (a fost silit să emigreze în Canada) a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acustic, în domeniul obișnuit de frecvență. Apoi, am introdus metoda grafică de înregistrare pe potențiometre și cea de captare în infraroșu. Când am început să descifrăm, să traducem semnalele respective, ne-am trezit că aveam semnale diverse, mergând chiar până la cele psihice, de natură sentimentală, deci psihoempatie. O modificare energetică tradusă acustic arată cum plantele țipă, plâng, cântă, se bucură, ba și mai mult, reacția lor la diferiți stimuli: agresiune, audiții muzicale, stări de emoție, patologie umană (semnalele respective au fost date în film). Pe de altă parte, pot să vă spun că experimentând pe ficus sau pe opuntia (limba-soacrei) , plantele pe care le vedeți aici, în laborator, prindeam postul de radio cel mai apropiat. Dar una dintre experiențele cele mai interesante a fost făcută la Periș, unde Elena Cernei, cunoscuta interpretă de operă, avea un nuc imens, foarte bătrân. Punând senzorii pe frunzele lui, am prins emisiunea de muzică a lui Iosif Sava, vocea lui foarte clară. Deci, nucul nu numai că primea informația și o retransmitea, dar avea și capacitatea de a selecta frecvența pe care primea semnalul. Atunci ne-am amintit ceea ce ne povesteau bunicii noștri: că în timpul războiului, țăranii ascultau radioul cu galene, lipind firele de un cartof. Deci cartoful, fiind un organism viu, era sursa de obținere a informației. Toate experimentele acestea ne-au determinat la un moment dat să introducem un program de cercetare, dar n-am reușit, deoarece se făcea apel la metode care intersectau domenii interzise la vremea aceea.

Florile melomane

– Deci, plantele mai mari funcționează ca niște antene? Primesc și transmit semnale?
<>
– Da. Şi pasul următor a fost să vedem dacă nu cumva și propriile noastre organisme interacționează cu plantele, să vedem dacă nu cumva aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii. Şi atunci, am continuat experimentele începute cu doamna Elena Cernei, privind influența empatică a gândului asupra plantelor. Mai întâi, ea cânta ariile ei preferate din Carmen sau Trubadurul, și asta le impresiona foarte tare pe plante (acul cromografului înregistra un semnal al plantelor emis la auzul vocii ei). După aceea, dădeam foaia înapoi și pornea încă o dată acul cromografului, în vreme ce d-na Cernei cânta aceleași arii de operă, dar numai în gând. Ei bine, semnalele obținute erau similare. Plantele citeau gândurile! Îmi amintesc că la realizarea filmului “Sensibilitatea plantelor” s-a petrecut o altă întâmplare ciudată. La cântecul Mariei Tănase, „Cine iubește și lasă” (interzis de regia muzicală, fiind considerat mistic), plantele reacționau cu o sensibilitate acută, mai ales la incantația “Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă”; aproape că simțeai durerea în reacția lor. După demonstrațiile cu Elena Cernei, am cunoscut-o și pe Gabriela Cegolea, și ea cântăreață de operă (a făcut experimente extraordinare privind sunetul). Încet, încet, în jurul nostru s-au strâns foarte mulți specialiști și au început să apară fundamentări ale celor descoperite de noi. În 1987, am luat premiul revistei “Flacăra” pentru “atestarea fenomenului de comunicare la plante”, deși la acea dată ni se interzisese, deja, cercetarea în acest domeniu. În 1981, comunicarea plantelor era un subiect periculos chiar și de gândit, pentru că se implica ideea informației pe care o furnizează în general materia, până la nivelul transmiterii de la distanță a informației – e vorba, deci, despre hipnoză, telepatie, biostructură. Sigur că lucrurile acestea existau în literatura de specialitate din lume, dar accesul la ea a fost foarte dificil pentru noi. Interesant a fost să constatăm, atunci când am putut folosi și noi acele surse de informație, că deși noi modificasem condițiile de experimentare în comparație cu occidentalii, ajunsesem mai aproape de metodologia care să evidențieze asemenea fenomene.

Un singur tipar în tot Universul: spiritul divin

– Glumind puțin, credeți că ar trebui să mergem la concert cu ghiveciul de flori melomane sub braț?
<>
– Nici chiar așa, dar dacă am alege pentru audițiile noastre de acasă o muzică lipsită de agresivitate, clasică în special, acest lucru le-ar prinde foarte bine și plantelor noastre din apartament. Imaginați-vă că vedeți în infraroșu cum “înflorește” aura, că vedeți fluidul acela strălucitor care apare în jurul ei când planta se bucură de muzica pe care i-o oferiți, ba chiar și de semnalul dat prin gând. De fapt, ar trebui să începem prin a fi buni cu toate ființele din jurul nostru, chiar dacă nu vorbesc același limbaj cu noi.

– Ce-ați simțit după primele experimente, când ați descoperit că și lumea plantelor este vie, că vorbește și simte la fel ca și noi?

– Am înțeles că trăim într-o lume unde nu suntem singuri, și unde nu putem face orice. A fost o imensă bucurie, dar și începutul unui sentiment al responsabilității, pentru că descoperi că poți influența extrem de mult ceea ce este în jurul tău și invers, acțiunea tuturor ființelor vii din această lume poate avea influență asupra vieții tale. Pentru mine, a fost și confirmarea ideii de unitate în diversitate a lumii vii, a descoperirii prezenței în toate a spiritului, a energiei care animă orice structură vie sau chiar nevie (aparent doar!) din lumea care ne înconjoară, confirmarea identității modelelor la nivel micro și macro-cosmic.

– Mi se pare mie, sau vorbiți despre Dumnezeu?
<>
– În privința aceasta, există o dispută foarte aprinsă… Noi, toți, am fost crescuți în ideea de evoluționism și consideram că Universul pornește de la simplu la complex, după care, probabil, există un colaps și reîncepe un alt ciclu. Sunt o mulțime de teorii în acest sens. Aș vrea să spun, totuși, că elementele sistemului evoluționist merg din punct de vedere logic până la nivelul de maimuță. Dar de la maimuță la om, acest hiatus care apare, această ruptură de verigă, lipsă de dovezi, ne face să ne întrebăm cum a apărut, totuși, omul, în forma lui cu rațiune? Pornind de aici, lovindu-ne tot timpul de întrebări și răspunsuri, s-a pus problema existenței câmpului fundamental, a faptului că toate structurile vii și nevii au un model informațional, adică sunt pătrunse de spiritul lui Dumnezeu. Dumnezeu e în toate. Eu sunt convinsă de existența Sa. E mai puțin relevant pentru dvs. dacă vă spun asta. Important este că, într-adevăr, există acel cineva care îți programează de la început viața. De aici apare ideea de determinism, de aici apare ideea că întâmplrile nu sunt simple întâmplări.

Piramida de la Pitești – “E bine ca omul să trăiască acolo unde a băut prima apă”

– O altă realizare “miraculoasă” care vă aparține este și piramida de la Pitești , construită în epoca Ceaușescu. Cum ați izbutit să obțineți acordul autorităților comuniste, în legătură cu o idee atât de nouă și de “bizară”?
<>
– Nu-mi explic nici acum, după atâția ani. Ştiu numai că ministrul Florescu Mihai, care era la Consiliul Național de Ştiință și Tehnologie, a văzut modelul făcut de mine în miniatură (pe care îl foloseam pentru studiul efectului de piramidă) și m-a întrebat dacă nu cumva am proiectul și pentru o piramidă mai mare. M-am mirat și eu când am zis: “Sigur că da” și, deși nu mă pricepeam la construcții, piramida a apărut. Am fost ajutată de doi ingineri arhitecți, care au realizat planurile la scara 1:10 față de piramida lui Keops, respectând toți parametrii piramidei din Egipt. Cu toate că ulterior ni s-au pus multe piedici, am fost mirată să constat că am fost sprijinită în acea perioadă de o serie de personalități din domeniul politic, oameni foarte pasionați în intimitatea lor de asemenea domenii de cunoaștere. Cert este că piramida a fost terminată cu bine în 1985. Mai dificil a fost atunci când Elena Ceaușescu s-a oferit să o viziteze, dar toată lumea m-a ajutat ca piramida să nu fie vizitată. Cuplul prezidențial a trecut numai pe deasupra, cu elicopterul, dar de sus se vedea ca o instalație obișnuită. Oficial, ea a fost construită ca stație-pilot de urmărire a acțiunii unor organisme (alge, bacterii) asupra apelor uzate, pentru purificarea lor. S-au făcut și multe studii privind fenomenele de cristalizare, de polimerizare a rășinilor, studii de germinare rapidă, de accelerare a proceselor de creștere. Dar adevărata noastră bătălie cu instalația de la Pitești a fost pentru a demonstra efectul de formă (al piramidei) asupra apei. În piramidă, apa se energizează și ajunge să fie o apă primară, cum sunt apele plate, necontaminate. Pe măsură ce se adaugă în molecula de apă câte o particulă – că e de metal, că e de nemetal sau săruri – i se schimbă informația inițială și începe o deformare a ei, care duce la o deformare a acțiunii sale. Apa este, și ea, purtătoare de informație. Aceasta este de altfel una din temele noastre de cercetare, și chiar am mers la brevetare cu cateva proiecte.

– Cine avea acces în piramida de la Pitești, și în ce condiții se lucra acolo?

<>
– Intrarea era permisă numai sub semnătura ministrului și a mea. De ce? Pentru a nu vulgariza sau pentru a nu aduce informații eronate în mediatizarea acestui proiect. În toată această activitate, un mare ajutor am primit din partea colectivului de acolo, fără de care n-aș fi putut reuși. Din cauza fenomenelor speciale care se petrec în interiorul piramidei (metoda de scanare pe un computer, realizată de doi colegi ingineri, arată că dincolo de imaginea fotografică a piramidei se mai văd și alte imagini, care se datorează existenței unui alt tip de informații), timpul maxim de lucru acolo este de două ore pe zi.

– Care a fost ecoul în străinătate al realizării acestei construcții?

– Toată lumea a fost frapată și se întreba cum am reușit noi s-o construim. A fost o surpriză pentru Vest faptul că noi am reușit să ridicăm la Pitești o replică a piramidei lui Keops, la scara 1:10 și, drept urmare, la Geneva, în 1992, am luat medalia de argint; tot în același an, la Budapesta, ni s-a dat medalia de aur pentru activitatea în ecologie, iar în 93 am luat Marele Premiu la Salonul Internațional de Inventică de la Nurnberg , Germania, unde iarăși a fost o surpriză pentru cele 64 de țări prezente acolo, că grupul acela de români a luat Marele Premiu. Dar, între timp, noi realizasem încă o instalație similară, cu ajutorul unității militare auto-moto 02210 din București, așa că și această realizare a fost răsplătită prin Marele Premiu de la Nurnberg și prin cele două medalii de aur primite. A urmat Bruxelles, unde am luat Medalia de aur la Salonul de Inventică și Premiul special al Organizației Mondiale pentru Proprietatea Intelectuală, prilej cu care juriul a ținut să precizeze că țările din Vest au greșit neținând cont până acum de potențialul uman al României.

– Cu atâtea succese internaționale, cum se face că n-ați rămas peste hotare, în atâtea călătorii pe care le-ați făcut? Ce v-a ținut aici?
<>
(…) – Ştiți cum spunea Coandă: “E bine ca omul să trăiască acolo de unde a băut prima apă!” (e vorba de memoria apei, un alt subiect care m-a pasionat și despre care am putea purta o discuție separată). Dimpotrivă, la expozițiile și saloanele de inventică la care am fost, am simțit chiar o nuanță de naționalism care nu îmi e caracteristică, în sensul că simțeam nevoia să demonstrez ce facem noi aici și că nu-mi e rușine că sunt româncă. Nivelul potențialului creator în România este destul de ridicat, și eu sunt foarte mulțumită de studenții pe care îi am. Se ridică o generație în care am foarte mare încredere. Sunt sigură că nivelul cercetării românești va fi susținut de acești tineri. Sigur că nu sunt toți geniali, dar cei buni sunt în număr suficient de mare, ca eu să fiu optimistă.

Scroll to Top