Osho: Iubirea este cea mai mare terapie posibila!

iubire-aripiTraim intr-o lume care a uitat ce este iubirea…

Daca am putea doar sa fim mai deschisi sa lasam sa curga prin inimile noastre cat mai multa iubire, lumea  din jurul nostru ar fi cu totul alta……

Osho afirma ca intr-o  lume plina de iubire, terapia nu ar fi deloc necesara.

În timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:

De ce este îmbrãțișarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligența și autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparație cu îmbrãțișarea.

Iata raspunsul lui:

”Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale ființei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viața sa nu conteazã pentru nimeni, ea își pierde semnificația chiar pentru el însuși.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipsește iubirea.

Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãțișarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenție. Simpla senzație de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala și egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înțeles cã dacã nu este îmbrãțișat și sãrutat suficient de mult, copilul nu poate crește normal. Lui îi lipsește un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca și trupul. Îi poți îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãțișezi niciodatã, el nu va crește normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simți tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu și afectiv.

mom-hug-babyCercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãțișat, copilul scade în dimensiuni și poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipsește iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existența-mamã.

Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Așa cum respirația este esențialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respirația interioarã a sufletului. Acesta trãiește prin iubire.

Luciditatea, inteligența și autoanaliza nu sunt suficiente. Poți sã cunoști toate terapiile din lume, poți deveni un expert, dar dacã nu cunoști arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafața activitãții terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã fațã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire și împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãțișarea nici nu intra în discuție, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie fațã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile și coșmarurile interioare.

Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne ferește! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relația de iubire dintre terapeut și pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

iubire heartRețineți însã: iubirea nu poate crește decât fațã în fațã. Animalele nu pot simți acest lucru, cãci ele nu știu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relație adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulțumesc sau un la revedere! Animalele nu au reușit sã își creeze familii, relații de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau fațã în fațã. Ca și cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conține nici un element uman.

Omul și-a creat un întreg univers al relațiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste fațã în fațã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea crește, bazându-se pe împãrtãșirea emoțiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).

vis iubireOmul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esențialã.

De aceea, este mai bine sã faceți dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puțin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorința de a evita fața celuilalt.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator științific, detașat, rece, la distanțã. El a creat psihanaliza ca și cum aceasta ar fi o științã. În realitate, nu este o științã și nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã își asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poți îneca cu ușurințã – la urma urmei, ești și tu un om! Cine știe peste ce necazuri poți da, dar trebuie sã-ți asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunțat la detașarea omului de științã. De aceea, eu îl consider un revoluționar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiționalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeți de propriile voastre reprimãri, le puteți fi de mare ajutor semenilor voștri. Dacã nu vã temeți de propriul vostru subconștient, dacã v-ați rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteți implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detașat.

Eu înțeleg teama lui Sigmund Freud, cãci și psihanaliștii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienților lor. De aceea, doresc sã fac o afirmație cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.

Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.

Aceasta este diferența care existã între relația dintre un pacient și terapeutul sãu și cea care existã între un discipol și maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi și-au pierdut entitãțile separate și au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.

iubire hugsÎmbrãțișarea este doar un gest care amintește de unitate, dar chiar și acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãțișarea un instrument terapeutic atât de eficient?“

Da, este, și este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situație.

Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înțelegeți este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naște adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naște adultul tânãr; cã și acesta moare, iar în om se naște adultul matur, și așa maideparte – este greșitã.

Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experiențe, de adolescențã, apoi de tinerețe, de maturitate și de bãtrânețe, dar nu moare.

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojești ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Același lucru este valabil și în ceea ce privește omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãțișarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãțișezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãțișarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificație, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafațã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocența copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupția nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanșa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoți acest copil la luminã, iar îmbrãțișarea este una din modalitãțile cele mai eficiente.

Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãțișarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri..”

Text:  Osho

 

 

 

Scroll to Top