Munca este dragostea scoasă la lumină ! Kahlil Gibran

Cea mai des întâlnită formă de dragoste este munca !

E adevărat, nu mulți oameni gandesc așa, dar suntem siguri că viitorul omenirii va fi pătruns de acest adevăr.
Mai mult decât atât, în situațile în care omul nu acționează față de ceilalți cu iubire, ci numai pentru așa zisul profit, atunci el realizează un sui generis furt.

Scopul muncii nu este profitul, ci integrarea în marele circuit al unei spontane iubiri, oferind celorlalți forma materializată a iubirii noastre, produsul muncii, care are rolul de a ajuta, susține, alina, înveseli, vindeca – pe aproapele nostru.

De exemplu, atunci când munca este dragostea scoasă la lumină, un brutar care fabrica pâine pentru concetățenii săi, dacă este conștient și responsabil, urmarește să fabrice – în limitele rentabiltății financiare la care îl supune concurența – o pâine cât mai bună, hrănitoare, sănătoasă sau chiar vindecătoare și NU o pâine toxică, infestată cu paraziți, mucegaiuri sau alte organisme dăunătoare, realizând un serviciu comunității și trăind cu intensitate bucuria de a oferi un lucru bun și binefăcător celorlați oameni.

El va fixa, în limita posibilităților oferite de condițiile comerciale, un preț corect care să permită să își susțină activitatea și să permită ca iubirea sa materializată – produsul muncii – să fie într-un mod firesc accesibil celor care au nevoie de el (spre deosebire de aceia care ar fixa prețul la maximul pe care îl permite piața, acesta fiind singurul lor crez și criteriu).

El numai aparent este singur, deoarece el este integrat într-un circuit în care fiecare își realizează partea sa de servicii pentru ceilalți, de ajutor și iubire pentru ceilalți, fiecare susținând și fiind susținut de acest veritabil lanț al iubirii.

În plus, raportându-ne la tradiția spirituală milenară, karma yoga sau yoga spontană a vieții de zi cu zi a detașării de fructele acțiunilor noastre (fără a fi indiferență) și de oferire a acestor fructe Divinului este o cale regală de acces la Dumnezeu.

Cuvintele lui Kahlil Gibran – poet sufit – sunt aici de aur și picură, pentru cel care “are urechi de auzit”, stropi de lumină în viețile noastre.

Atunci un lucrător spuse: „Vorbește‑ne despre Muncă.”
Şi el răspunse zicând:
„Munciți spre a vă ține pasul cu ritmul pământului și cu sufletul său,
Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneți străini anotimpurilor, să ieșiți din alaiul vieții care înaintează majestuos și în nobilă supunere spre infinit.

Când munciți deveniți un fluier, prin care murmurul orelor se schimbă în cântece,
Care dintre voi ar dori să fie o trestie mută și liniștită, atunci când totul cântă la unison?

Totdeauna vi s‑a spus că munca este un blestem și truda o nenorocire,
Ci eu vă asigur că, muncind, transpuneți în faptă o părticică din cel mai îndepărtat vis al pământului, care v‑a fost hărăzit când acest vis s‑a născut.
Şi rămânând uniți în muncă, iubiți viața cu adevărat
Şi iubind viața prin muncă, înseamnă că ați fost inițiați în cea mai lăuntrică taină a trăirii.
Dar dacă, în durere fiind, vă veți blestema ceasul nașterii, iar povara cărnii o veți simți ca un stigmat pe fruntea voastră, atunci, vă asigur, numai sudoarea vă va spăla păcatul de pe chip.

Vi s‑a mai spus, cum că viața‑i doar întuneric și în slăbiciunea voastră repetați mereu spusele celor sleiți de puteri
Ci eu vă spun că viața‑i într‑adevăr un întuneric numai atunci când e lipsită de dăruire,
Că orice dăruire este oarbă când nu există știință,
Că orice știință este zadarnică dacă‑i lipsită de muncă,
Că orice muncă este goală fără de dragoste,
Iar când munciți cu dragoste vă legați de voi înșivă, unul de altul și, împreună, față de Creator.

Dar ce înseamnă să muncești cu dragoste?

Înseamnă să țeși stofa cu fire toarse din sufletul tău, ca și când iubita‑ți ar trebui să o poarte,
Înseamnă să clădești o casă cu tragere de inimă, ca și când iubita‑ți ar trebui să o locuiască,
Înseamnă să semeni boabele cu duioșie, iar spicele să le seceri cu bucurie, ca și când iubita‑ți ar trebui să mănânce pâinea caldă,
Înseamnă să pui în toate lucrurile pe care le faci o fărâmă din sufletul tău
Şi să știi că toți morții fericiți se țin în preajma ta, veghindu‑te.

Adesea v‑am auzit zicând, ca și când ați fi vorbit în somn: „Cel ce taie marmura și care află în aceasta însuși chipul sufletului său, e mai presus decât cel ce trudește pe ogor,
Iar cel care prinde curcubeul și îl așterne pe pânză spre a reda imaginea omului, e mai presus decât cel ce croiește sandale pentru picioarele noastre”.
Ci, eu vă vorbesc, nu însă în somn, ci treaz, în plină zi, că vântul nu grăiește mai melodios bătrânului stejar decât celui mai nezărit fir de iarbă.
Şi doar acela este mare care știe să transforme vocea vântului într‑un cântec ce se aude și mai alinător datorită dragostei sale.

Munca este dragostea scoasă la lumină !

Şi, dacă nu poți să muncești cu dragoste ci cu scârbă, atunci mai bine părăsește lucrul tău și așează‑te la poarta templului spre a primi pomană de la cei care cu bucurie muncesc
Iar dacă, cu nepăsare, vei face pâinea, va fi o pâine amară, care nu va potoli decât pe jumătate foamea omului.
Deoarece dacă, fără tragere de inimă, vei stoarce mustul din struguri, atunci nepăsarea ta ca o otravă se va răspândi în acel vin.
Şi chiar dacă vei cânta asemeni îngerilor, dar nu vei iubi cântecul, auzul oamenilor va rămâne surd la glasul zilei ca și la acel al nopții”.