Multi dintre dumneavoastra nu au auzit niciodata acest cuvant.
Ei bine, este vorba de un grup de femei cu o vocatie spirituala exceptionala si care au avut un moment special de maretie, frumusete si iubire in practica lor crestina.

Demersul lor era caracterizat de faptul ca nu realizau toate juramintele uzuale deoarece doreau sa fie practicanti vii in mijlocul vietii ajutand de acolo societatea.

Ceea ce este interesant de observat este faptul ca atunci cand un curent spiritual are sanse sa fie autentic si sa schimbe perspectiva spirituala a oamenilor, atunci societatea reactioneaza violent, prin puternicii zilei.

In cazul beghinelor, chiar foarte violent.

Originea cuvântului "beghină" este obscură: s-ar fi format plecând de la termenul "begard", cu sensul de membru al unei comunități religioase ce nu spuneau jurămintele, care ar proveni, la rândul său, din termenul olandez vechi beggaert, " călugăr-cerșetor".

În dicționarul italian , termenul desemnează " femeie aparținînd unei mișcări spirituale de caritate, din secolul al XII-lea, ce exista in Belgia și Olanda, organizată în comunități.

Primele beghine erau laice care duceau, individual, o viață de rugăciune, de renunțare și de austeritate și se dedicau unor acte de caritate curajoase, cum ar fi acela de a se îngriji de leproși. Atunci s-au elaborat noi forme de devoțiune printre laice , despre care protectorul lor, prelatul de Liège, Lambert le Bègue ( mort în 1177) scria : " Ascultau cu cea mai mare aviditate Cuvântul lui Dumnezeu și îl puneau în practică participând cu compasiune la jertfa de trup și de sânge a Domnului nostru. Li se părea atunci că Dumnezeu dinUnivers suferea din nou dureroasele-i Patimi, după cum stau mărturie gemetele lor, revărsările lor de grație și compasiune."

Beghinajele - sate fortificate aflate chiar în inima orașelor, au fost create pentru a adăposti și proteja aceste femei, deoarece ele rămâneau suspecte în ochii Bisericii care, în pofida pietății lor înflăcărate, nu admitea ca ele să nu pronunțe jurămintele definitive, ci doar pe cele temporare - între care cel de castitate, ca ele să-și poată păstra bunurile și să se poată întoarce în mijlocul societății oricând doreau aceasta. Printre ele erau fecioare, văduve, femei căsătorite și abstinente. In aceste beghinaje, după ce-și făceau ucenicia doi ani într-o mânăstire, beghinele trăiau în căsuțe particulare, dedicându-și viața operelor de binefacere în infirmeriile și școlile lor, sub autoritatea uneia dintre ele , " marea domnișoară".

Marie d'Oignies (1178-1213) - una dintre primele femei ale grupului, fusese măritată împotriva voinței ei, de la vârsta de 14 ani, dar obținuse de la soțul ei ca el să adopte o "viață castă și cu adevărat angelică" și să-și împartă bunurile săracilor. Ea a întemeiat o leprozerie unde s-a retras împreună cu soțul său și, timp de 15 ani, s-a dedicat cu trup și suflet îngrijirii bolnavilor, cu o înflăcărare extraordinară. Încurcată , totuși, de vizitele credincioșilor, Marie s-a retras la o stăreție, unde a mutir în 1213.
Biografia sa , scrisă de Jacques de Vitry (1170-1240), devenit ulterior cardinal-episcop la Roma, detaliază incredibilele autoflagelări la care se supunea ca penitență, conforme cu suferințele lui Iisus Hristos, și pe care Vitry însuși le considera uneori excesive, dar și viziunile și transele ei extatice, subliniind seninătatea și veselia Mariei. Deși exemplar, cazul ei nu a fost unic, devoțiunea pentru Hristos fiind răspândită la acea vreme , mai ales printre femei.

Hadewijch de Anvers, ce a trăit în prima jumătate a secolului al XIII-lea, afost cunoscută doar prin intermediul viziunilor, poemelor și scrisorilor sale. Extazele sale coincideau cel mai adesea cu sărbătorile liturgice.
" ...într-o zi de Rusalii, în zori, pe când cântam dimineața la biserică, [...] am simțit o dragoste atât de tare, că îmi părea că mor de patimă [...], că violența ei avea să mă omoare, că muream de iubire."
Compară ceea ce resimte cu o sarcină dureroasă , simțindu-se "înghițită de Dumnezeu".Totuși, cunoașterea obținută atunci îi pare imperfectă, plângându-se de "prezența absenței", de faptul că Dumnezeu nu poate fi cuprins în totalitate și mereu în propria ființă.

Beatrice de Nazareth , o altă vizionară extatică, născută la Tienen (cca 1200 - 1268) , formată de beghine , în opera sa, "Mănăstirea spirituală" - ilustrează prezența vie a divinității în străfundurile ființei umane, principiu al zeificării sale. Sarcina fiecărui om este , deci, aceea de a-și regăsi starea divină originară prin amplificarea aspirației spirituale pentru ca ființa să se mențină " în această puritate, în această libertate și noblețe în care a fost făcută de Creatorul său, după chipul și asemănarea Lui."

Marguerite Porète ( cca 1250 - 1310) - a fost una din beghinele persecutate la începutul secolului al XVI-lea . Lucrarea sa, "Oglinda sufletelor simple și distruse" a stârnit vâlvă, în pofida precauțiilor luate de autoare. În 1300, episcopul de Cambrai a ordonat arderea lucrării în piața publică și a somat-o pe autoare, desemnată drept beghină, să înceteze a răspândi o astfel de doctrină, sub amenințarea de a fi declarată eretică și tratată ca atare. Marguerite, însă, a comis imprudența de a trimite copii după cartea sa unor teologi. Citată în fața Inchiziției din Paris în 1307 , ea a refuzat să facă jurămintele, ceea ce a atras prezumția de erezie. Declarată lepădată de credință, ea a fost arsă pe rug la 1 iunie 1310, în Place de Grève, unde atitudinea ei nobilă și devoțiunea de nezguduit au mișcat publicul până la lacrimi.

În anii următori, beghinile și beghinarzii , tratați acum drept eretici de către Inchiziție, au fost vânați fără milă.

redactat de

Loredana Plesu
Societatea Academica AdAnima
pentru Transformare si Cunoastere de Sine

....................................